Callas Forever (2002)

Callas Forever

Romantic, Dramă (Italy, France, Spain, Romania, United Kingdom)

IMDB Adaugă o recenzie

Regizor:

Franco Zeffirelli

Scenariști:

Franco Zeffirelli, Martin Sherman

Producător:

Cattleya, Medusa Film, Alquimia Cinema

Dată lansare (SUA):

18 Septembrie 2002

Dată lansare (Romania):

7 Decembrie 2021

In 1977,la 53 de ani,Maria Callas este ''terminata'',vocea ei si-a pierdut stralucirea si,izolata intr-un apartament parizian,duce o existenta vegetativa,ascultandu-si inregistrarile si inghitind pumni de pastile. Un impresar intervine,providential,propunandu-i un film de televiziune intitulat ''Callas Forever'',care,cu tehnologia de ultima ora,ar putea imbina prezenta magnetica a actritei cu vocea inregistrata in tinerete. In primul moment,cantareata respinge oferta,ca pe o mistificare. Apoi,insa,accepta o ecranizare a operei lirice ''Carmen'',de care s-a simtit mereu atrasa,dar n-a interpretat-o niciodata pe scena. Absorbita de proiect,trezita,parca,la o noua viata,Callas duce la capat turnajul si,la insistentele impresarului ei,este de acord sa continue cu ''Tosca'',dar numai daca e inregistrata cu vocea ei reala de batranete. Cum producatorii o refuza,se izoleaza,din nou,printre obsesii si amintiri,asteptand,resemnata,moartea.

Recenzii

jbertinik

08.09.2018

Mi-a placut scenariul care ne ne dezvaluie ultimul an de viata al celebrei soprane Maria Callas. Am gasit -o pe Maria Callas intr-o interpretare de exceptie a lui Fanny Ardant. N-am cunoscut-o pe marea soprana dar am simtit ca seamana cu actrita are i-a dat viata. Jeremy Irons... o asociere buna si bine gandita cu Fanny Ardant.

1 1

bad1923

08.09.2018

În Callas Forever, o coproducţie Italia-Anglia-Franţa-Spania-România, 2002, octogenarul Franco Zeffirelli se opreşte asupra ultimului an din viaţa celebrei soprane Maria Callas (Maria Kalogeropoulos, n. New York, 1923 – m. Paris, 1977). El precizează însă că „Maria Callas a existat şi toate celelalte sunt produsul fanteziei mele”. O practică elementară în critica de artă mă obligă să mă refer numai la personajul imaginat de regizor, iar nu la cel care a existat cu adevărat. În condiţiile în care aşa-zisa critică recurge la comparaţii între personajul istoric şi replica lui în planul ficţiunii, întregul demers devine un alibi stângaci care trebuie să acopere incapacitatea de a interpreta o operă de artă, de a emite judecăţi de valoare, de a propune ierarhii valorice, esenţe ale actului critic. Callas (Fanny Ardant) trăieşte retrasă la Paris. Vastul apartament în care locuieşte are aspectul unui muzeu, închis însă oricărui vizitator. Singura fiinţă umană admisă în acest sanctuar este bătrâna menajeră Bruna. Aceasta are două sarcini, parcă amintind de servitorii din comediile moliereşti care îndeplineau, nu de puţine ori, dintr-un exagerat sau justificat spirit de economie al stăpânilor, două sau mai multe îndeletniciri. Bruna o apără pe Callas de oricine ar dori sau ar îndrăzni să o viziteze, fiind deopotrivă bucătăreasă şi cameristă. Apartamentul Mariei Callas este expresia memoriei celebrei locatare: tablouri, bibelouri, fotografii care dau seamă de clipe mai mult sau mai puţin fericite; soţul părăsit, Gian Battista Meneghini, alături de armatorul grec Aristotel Onasis – marea ei iubire; un spaţiu dominant ocupă tabloul cântăreţei, în anii ei de glorie. Chipul ei luminos, zâmbetul larg, privirea uşor sfidătoare, subtil ironică, chiar orgolioasă, aerul inefabil emană nu numai o fascinantă feminitate, ci şi satisfacţia unei împliniri profesionale. Complet izolată, străbate zi şi noapte încăperile apartamentului, într-o stare de exaltare, în paşi de dans sau imitând mişcările vreunui personaj interpretat ori înclinându-se în faţa unui public imaginar care o aplaudă frenetic. Şi, fără întrerupere, video player-ul reproduce, după capriciile ei, fragmente din spectacolele de teatru liric în care a fost distribuită. Callas îşi petrece, probabil, cei din urmă ani ai vieţii, de la ultima apariţie pe scenă, printre alb/negrul unor fotografii, policromia altora, printre imagini transmise de micul ecran, în ambianţa propriei locuinţe şi a acordurilor care îi acompaniază vocea. Callas trăieşte, acaparată, într-o lume a audiovizualului, într-o continuă ficţiune, într-o suprarealitate supraetajată, printre multiplele niveluri ale memoriei sale afective. Un nivel al copilăriei, un altul al adolescenţei, pregătitoare, apoi cel al maturităţii, al reuşitei şi triumfului, al împlinirii, al vieţii intime şi al vieţii publice şi, în fine, acesta, al timpului devorator, spre marea trecere. Devenită fragilă şi instabilă, destinul îi oferă, prin propriul ei impresar, Larry Kelly (Jeremy Irons), seducătorul prilej de a-şi reactualiza şi permanentiza gloria de altădată. I se propune, aşadar, o revenire pe scenă, dar folosind tehnica play-backului, ca urmare a deteriorării vocii sale. Propunerea făcută de Larry Kelly lui Callas trimite la esenţa legendei faustice. Astfel, impresarul ne apare ca un Mefistofeles, spiritul demoniac, stimulativ, iar Callas ca un Faust feminin. Din păcate, regizorul ratează o astfel de rezolvare îndrăzneaţă. După câteva reuşite, care au semnificaţia unei renaşteri, cuprinsă de o criză de moralitate, Callas eşuează într-un personaj de melodramă, iar filmul într-un final de telenovelă. Meridionalii, diurnii, solarii Maria Callas, ca personaj al filmului, şi Franco Zefirelli s-au dovedit inapţi de a primi provocarea nordului, cu profundul lui simţ şi gust al fantasticului, oniricului, demoniacului şi vizionarismului. Parazitare sunt în acest film, dar pe gustul unui anumit public, secvenţele de pregătire şi de realizare a peliculelor prin tehnica amintită, care constă în suprapunerea unei voci înregistrate anterior pe imagini care aparţin prezentului – unul dintre trucurile frecvent folosite în lumea spectacolelor, indiferent de natura lor. Şi acest procedeu este încă un aspect al basculării omului între realitate şi iluzie, între esenţă şi aparenţă. Ca stil, recunoaştem şi în acest film, unele trăsături specifice regizorului, preluate de la Luchino Visconti, o oarecare teatralitate caracterizată prin preţiozitatea decorurilor şi a costumelor, prin caracterul spectaculos al declamării actoriceşti. În ceea ce priveşte participarea românească la realizarea acestui film modest, ea nu are nici o semnificaţie demnă de reţinut, bineînţeles, în plan estetic.

1 4

fanilica

08.09.2018

Fanny Ardant nu seamana deloc cu Maria Callas dar are nervul ei si vocea din inregistrari. Din pacate viata reala a Mariei Callas a fost mult mai tumultoasa si mai interesanta decit aceasta pelicula...

0 0

Filme la cinema în București

Recomandari din comunitate

Top