Moonlight Trailer
Trailer #1 02:26

Mommy (2014)

Dramă | 22 May 2014 (Canada)

Mami (2014)

Mommy

Dramă (Canada)

IMDB Adaugă o recenzie

Regizor:

Xavier Dolan, Mitchell Lichtenstein

Scenariști:

Xavier Dolan, Mitchell Lichtenstein

Producător:

Téléfilm Canada, Metafilms, SODEC, Super Écran

Dată lansare (SUA):

22 Mai 2014

Dată lansare (Romania):

23 Ianuarie 2015

<p><span style="font-size: 9pt; line-height: 115%; font-family: Helvetica, sans-serif; color: #191919">Povestea unei femei văduve şi a fiului ei, un adolescent în vârstă de 15 ani, care suferă de sindromul ADHD. Efortul disperat al mamei de a avea grijă de băiatul ei de una singură pare a primi un ajutor nesperat. Kyla, o misterioasă fată mutată recent pe strada lor, se oferă să dea o mână de ajutor şi asta ar putea readuce un echilibru în vieţile tuturor.</span></p>

Recenzii

Vis-si-realiate

08.09.2018

Filmul a câstigat Premiul juriului la Festivalu de Film Cannes 2014, Premiul Screen la editia 2015 Canadian Screen Awards si zece premii (inclusiv "Cel mai bun film") la Jutra Awards 2015. Este povestea unei mame vaduve - Diane Després, copleșita de dificultatile pe care le întâmpina în creşterea si educarea propriului copil. Steve este un adolescent cu probleme psihice, un tânar dragalas, nevinovat în felul lui, un copil bolnav, cuprins uneori de accese de violenta. Destinul celor doi se împleteste pentru o perioada cu cel al unei vecine - Kyla, singura dispusa sa acorde Dianei sprijin în supravegherea lui Steve. Prietenia oarecum ciudata ce se stabileste între cei trei, schimbul simpatic de replici si jocul actoricesc natural, fac din aceasta pelicula un film placut, impresionant, fermecator. Nota mea: 8

2 0

Vladdance

08.09.2018

Nu degeaba copilul mare, Steve, împinge imaginar limitele ecranului (jucat teribil de bine de către Antoine-Olivier Pilon căruia îi vine mânușă look-ul à la Macklemore și comportamentul de enfant sauvage), nu degeaba mama acestuia (jucată excelent de Anne Dorval, actrița fetiș a lui Xavier Dolan) e ascunsă sub multe straturi artificiale și gablonțuri, nu degeaba vecina (mama-în-oglindă, jucată de Suzanne Clément), nu se poate exprima așa cum ar trebui. Libertatea fiecăruia este limitată de libertatea celuilalt. Libertatea ar fi doar una dintr-o paletă ceva mai largă de teme pe care Xavier Dolan reușește, ca întotdeauna, să le atingă cu pensula unui artist îndrăgostit de opera sa. Un geam murdar devine o superbă ramă, un lanț grosolan (luat separat) devine emblematic, un cărucior de cumpărături devine statement. Cred că tânărul Xavier Dolan are flerul unui Duchamp, reușind să-și pună semnătura pe cele mai insignifiante lucruri și să le transforme în obiecte ale frumosului, un frumos aparte în peisajul cinematografic de pretutindeni. Recunosc, sunt profund amorezat de stilistica regizorului canadian, în J'ai tué ma mère subiectul este similar cu cel din Mommy, însă lipsit de latura mai mult sau mai puțin clinică a traumei, Les amours imaginaires este pe de altă parte o odă stilistică slo-mo dedicată modei și într-o oarecare măsură superficialului în dragoste, Tom à la ferme e mai mult verbalizarea unei fantezii personale a regizorului, iar Laurence Anyways este până acum Dolanul meu favorit, îmi pare că a reușit în cazul lui Laurence o nuntire perfectă între simțire și stilistică. Mommy pe de altă parte pare un film ceva mai serios, mai grav, mai social, încă de la început suntem puși în gardă cu privire la implicațiile socio-fictive ale poveștii în ceea ce privește responsabilitatea părinților. Diane 'Die' Després este o mamă singură care încearcă să facă față unui fiu cu probleme. Oare încearcă suficient? Nu prea ne dăm seama căci sentimentele sale reale par a fi ascunse sub layere de așa-zisă adaptare la lumea înconjurătoare. Pe cât de adaptată pare Diane pe atât de problematică este Kyla (Suzanne Clément), vecina de vis-a-vis, un fel de mamă-proiecție, răsturnată și proiectată forțat pe peretele unei lumii perfecte adică convențională. Inevitabil lumile celor două se întrepătrund și lucrurile par să funcționeze, însă doar episodic și asta pentru că viața are căile și rațiunile ei pe care harta lor interioară nu le cunoaște. Poate că tocmai de aceea personajele sunt filmate într-un format atipic, pe verticală, așa cum probabil am filma cu telefonul. Însă prin asta filmul nu își propune neapărat să spună vreun mesaj despre decăderea tehnicilor în cinema sau despre ochiul leneș al unui potențial spectator absorbit de gadget-uri. Ci prin strâmtorarea spațiului, personajele sunt cele asupra cărora ne concentrăm atenția, e aproape un exercițiu dureros pentru Dolan, mare amator al cadrelor ample, pline de culoare și acompaniate de muzică asemeni videoclipurilor. Cu toate acestea formatul nu știrbește din frumusețea spațiului ci dimpotrivă. Iar trecerea, cu câteva ocazii simbolice, de la imaginea verticală la panoramă este plină de semnificații și emoție. Coloana sonoră foarte proaspătă și cunoscută în urechea spectatorului ancorează filmul în imediata noastră proximitate, oricât de hipsteriș ar suna o melodie de-a Lanei del Rey într-un film, aici funcționează de minune, iar versurile We are born to "Die" (aluzie și la apelativul mamei) capătă și mai mult sens pe finalul filmului, final care îmi întărește și mai mult convingerea cum că filmul ne spune mai multe despre libertate decât despre relația mamă-fiu. Un film excelent pe care musai trebuie să îl vedeți la cinema mai ales din cauza și datorită formatului neconvențional.

0 0

Filme la cinema în București

Recomandari din comunitate

Top