Apocalypse Now (1979)

giulia dobre

Apocalipsul inseamna sfarsitul absolut, aici e sfarsitul timpului.. "Saigon...la naiba, sunt inca la Saigon"... Si noi-insine parem imobili in timp, o data cu personajul dezabuzat. Zgomotul rotoarelor elicopterelor se transforma prin sunetul ritmic de ciocan in palelele unui vechi ventilator. .. "Apocalyspse Now " nu inseamna spectacol violent cu orice pret, ci o profunda meditatie. Pe fundalul razboiului din Vietnam se desfasoara povestea Capitanului Willard (Martin Sheen). Prada cosmarurilor sale dictate nu numai de alcohool dar si de absurdul unui razboi fara scop, zace in cusca sa saigoneza in asteptarea unei misiuni adaptate pacatelor sale...Si aceasta soseste. E o misiune "murdara": trebuie sa il ucida pe colonelul Walter Kurtz (Marlon Brando). Un om incomod, abrutizat de ororile unui razboi inutil, convins ca a ucide nu e un sport de plaja si ca armata nu e Disneyland, sustinator al machiavellicului scop care intotdeauna scuza mijloacele si luptator agresiv impotriva bigotismului american. Un astfel de om, il iubesti sau il urasti. Dar in orice caz iti marcheaza sufletul... Calatoria incepe, evident, de la gurile raului. E inceputul nebuniei: colonelul Kilgore (Robert Duvall) conduce un escadron de elicoptere in atacul asupra unui sat pasnic. Scena e foarte simptomatica: pe fundalul "Walkirielor" lui Wagner atacul nu isi asuma tonuri dramatice sau violente, ci mai degraba spectaculoase si aproape ludice. Unica preocupare a lui Kilgore, de-altfel, a aceea de a incepe cat mai repede sa surfeze pe o plaja bombardata constant de catre VietKong. Napalmul este expedientul tehnologic pentru a nu face razboiul clasic, pentru a nu te murdari, pentru a nu te traumatiza cu sange si cu carne. Dar cu cat se urca mai mult pe rau, cu atat nebunia devine mai evidenta. Si in timp ajunge sa se simta si in barca. Celelalte sentimente, teama, compasiunea, ura sunt puse pe plan secund. Ritmul peliculei se dilata progresiv pana la sfarsitul convulsiv . Acesta este momentul in care este introdusa partea cea mai semnificativa din film, aproape abstracta. Personalitatea lui Kurtz o va dobori pe cea a lui Willard, devenind protagonistul. Kurtz nu e nebun, el e unicul care a castigat razboiul din Vietnam, cert prin metode "nesanatoase". Dovada stau corpurile imprastiate printre ruinele junglei, cadavrele dezgolite atarnate in copaci, capetele taiate care orneaza intrarea in lacasul sau de sacerdot... Reusita cea mai importanta a lui "Apocalypse Now" a fost sa invinga timpul. O mica victorie in fata eternitatii, e adevarat, dar acel "now" este un moment iremediabil scizat intre trecut si viitor. A revedea este la Coppola a vedea, intotdeauna "acum". Fiecare viziune este o apocalipsa la timpul prezent: divagatii, paranteze, detalii, care aduc mai mult sau mai putin parcursului in inima intunericului conradian care este acest film. Restaurarea a dat filmului o vivacitate cromatica care intareste actualitatea peliculei. Tema filmului e cea a conflictului si a libertatii culturilor diferite, a dualitatii umane care exista in toate acestea. Calatoria "psihedelica" interioara este un abandon al simturilor in favoarea ipotezei "non-civilizatiei", ipoteza care rezulta ca revelatoare. Luciditatea ororii, nebunia penetranta. Nebunia omnivora a ordinii constituite trebuie aneantizata, eliminata, prin vana tentativa de a gasi un oarecare echilibru, o falsa stabilitate a aparentei care devine masina din ce in ce mai eficienta a spectacolului razboiului... Magia filmului vine si din imaginea artistului Vittorio Storaro (a castigat Oscarul pentru modul sau de a fi incercat sa exprime raportul cu subcontientul). Maestrul urmareste umbra, lumina naturala sau penumbra, si ne demonstreaza ca exista cate o culoare pentru a reprezenta fiecare emotie, fiecare poveste. Imaginea si lumina incearca aici sa reveleze conflictul intre anumite culturi. De exemplu luminile care se reflecta in aparatul de filmat in timpul spectacolului cu playmates servesc la a distruge imaginea figurativa normala. Astfel precum este intru-totul absurda teatralitatea podului luminat de beculete in miezul junglei. Toate astea sunt reprezentarea figurativa a Americii. Sonorul restaurat, deja o noutate in epoca- a fost primul film inregistrat pe Dolby 5,1- loveste in plin si pare ca e constant lipit de pulpa capitanului Willard. Dintre numeroasele scene inedite adaugate acestui "Redux", este si o lunga secventa ambientata intr-o colonie franceza care insereaza teme cu totul noi: perenitatea istoriei, superficialitatea strategilor americani, si mai cu seama iubirea. Vaduva frantuzoaica are un monolog intim cu Willard in care ii apara pozitia asasina spunand ca :" in fiecare om este unul care iubeste, si altul care uraste".. Insa la final, cand iesim din sala, o singura tema ne ramane obsesiv: "the horror...the horror"...

Citește în continuare

A History of Violence (2005)

giulia dobre

Subiectivitatea lui Tom coincide mereu cu subiectivitatea spectatorului inainte ca personajul sa-si revela si ceallata ientitate. Drept exemplu scena cu ochiul impuscat, grandios interpretata de Ed Harris, in care Tom afirma ca nu regreta crima...Din acel moment "A History of Violence" devine un film despre dublu si despre mutatii, semne personale ale regizorului Cronenberg..

Citește în continuare

Little Miss Sunshine (2006)

giulia dobre

Poveste corala ?i ?on the road?, filmul realizeaz? cu mare lejeritate o satir? destul de aprig? la adresa Americii, absurd? ?n cotidianul s?u obsedat de normalitate. ?ntr-at?t ?nc?t cu u?urin?? po?i deveni un alien, un neadaptat sau un suferind?Pre?ul pentru a r?m?ne tu-?nsu?i pare a fi unul enorm?Pelicula urm?re?te fiecare personaj ?n acea America ?n care este constr?ns s? tr?iasc?, ag??at de propriul vis. Un vis care ?n fapt este un pretext, o ra?iune de a fi, un semn implicit de distinc?ie fa?? de o societate care nu place ?i care produce team?? ?n fa?a cerin?ei implacabile de success a societ??ii contemporane, filmul sugereaz? o alt? variant?: succesul ?nseamn? s? reu?e?ti a r?m?ne tu-?nsu?i, s? supravie?uie?ti cu tenacitate ?i s? po?i conta pe cineva. Astfel precum o demonstreaz? micu?a Olive. ?n minoritate ?i bizar? printre mon?trii de feti?e machiate strident, contaminat? de nevoia de a-?i urm?ri visul (chiar dac? unul departe de adevarata ei natur?), ea este uneori b?tuta de v?ntul dubiilor ?i al nesiguran?ei. ?ns? la final va ie?i eliberat? ?i revitalizat? prin expresia personalit??ii ei spontane, care va ?mbarca ?i reuni ?ntreaga familie. ?n cuvintele bunicului st? concentrat micul mesaj al filmului:?Un adev?rat loser nu este unul care nu ?nvinge. Un adev?rat loser est unul c?ruia ?i este at?t de team? c? nu va c??tiga ?nc?t nici nu mai simte team??Cei doi regizori dovedesc c? ?tiu s? pun? ?n scen? o familie de loseri, ?i o fac cu at?t de mult gust ?i delicate?e ?nc?t ies ?nving?tori, d?ruindu-ne o perl? str?lucitoare ?n aceast? ?ntunecat? mare de produc?ii triste ?i inutile?.

Citește în continuare

Dogville (2003)

giulia dobre

Adevaratul cinema apare in ultimele cinci minute ale filmului pe fundalul unor poze ingalbenite de timp ale unei Americi gri, meschine, infricosata si ipocrita. Cele 140 de minute care preced constituie un enorm prolog, extenuant ca o cursa in sus pe munte, despre care stii ca face bine fizicului dar cu cata energie si cu cata rabdare! Rabdare si teroare in a ne reaminti ca natura umana este in mod esential ipocrita si egoista; ca sentimente precum solidaritatea, fraternitatea, ajutorul reciproc sunt doar acoperisurile false care acopera casele unui oraesl de provincie american. Si poate din aceasta cauza zidurile din Dogville sunt transparente: din strazile sale s epoate privi, daca cineva ar vrea intr-adevar sa vada, ceea ce s eintampla in interiorul caselor. Regizorul si-a conceput spatiul-orasel ca si cum l-ar fi vrut format doar din scobitori. Peisaje fictive, perspective simbolice, interioare "dez-acoperite", detalii metonimice care se susbstituie intregului, ca intr-un tablou de Giotto. Solul e un lugubru covor negru pe care starzile, contururile caselor si curtile lor sunt trasate cu creta, precum contururile cadavrelor. Cerul e o panza de dupa care un soare palid lumineaza decorul dramei. Inauntrul acestora se misca personajele ca niste figurine de plus. Aici se deschid usi inexistente, personajele stau pe terase care privesc spre nimic. In rest, ni s espune ce sa credem, si noi trebuie sa o facem. Ca la teatru.

Citește în continuare

Angels in America (2003)

giulia dobre

Aici se intrupeaza magnific vise si halucinatii care creeaza incrucisari sugestive intre mintile protagonistilor. Suntem in 1985: Dumnezeu a abandonat Paradisul, Reagan e la Casa Alba, iar Sida imparte moarte. In dreapta si-n stanga: numai in USA au murit, in anii 80, de aceasta boala, 60 de mii de oameni. O America bigota, inchistata, falsa si homofoba, dar care, paradoxal, este in acelasi timp inocenta. Boala, precum si stressul ei psihologic, detin o mare parte din trama, sustinute de dialoguri si de imagini. Toate acestea in interpretarea uluitoare a actorilor. Complet impregnati de rolurile lor. Meryl Streep, de exemplu, este mama unui tanar mormon, care vede in New York o contemporana Sodoma si Gomora. Fiul ei este casatorit cu o nefericita femeie cu un trecut tenebros (alcoolism in familie, desi mormonii acuza alcoolul, abuzuri), care abuza la randul ei de Valium. In acelasi timp Streep joaca si un rabin care ingroapa bunica unui tanar homosexual; este fantoma unei militante comuniste pe care Al Pacino o condamnase la moarte. Un Pacino imens, slabit, impresionant, in rolul unui avocat diabolic bolnav de Sida. In schimbul unor rarisime doze de AZT pentru boala sa, avocatul Cohn va vinde Casei Albe teribile secrete de stat. Insa boala il va aduce in mainile unui infirmier de culoare(Jeffrey Wright), homosexual care isi spune "Belize", un inger in halat care il trateaza cu un dispret solemn, iar cand il vede invadat de sange si lichide corporale, cu o tandra compasiune. Acest personaj flamboyant care poarta boa sintetic este roca de sare a intelepciunii filmului, un personaj extraordinar, unul idealist intelectualizat, aproape angelic. Acelasi actor de-altfel il joaca si pe ingerul-agent de voiaj care o duce pe neurotica Harper (divin psihopata Mary-Louise Parker) oriunde isi doreste, mai cu seama in Antarctica: aceasta este un decor foarte grosolan de studio, amenda si totodata citat glam din artificilaitatea glitz a anilor de glorie ai Hollywoodului... Homosexualitatea, acceptata sau ascunsa, este intotdeauna prilej de suferinta, mai cu semama cu sub spectrul bolii. Filmul vorbeste despre cupluri care se iubesc sau se destrama, despre mormoni, despre evrei si despre Antarctida, despre gaura din stratul de ozon, despre nevrozele iertarii. Acestei mixturi i s-au adaugat ingeri ai Binelui si se pare cei ai Apocalipsului care nu va intarzia prea mult...Film dupa piesa lui Tony Kushnet-Premiul Pulitzer, premiat la randul lui cu opt Golden Globes si tot pe atatea premii Emmy, in "Angels in America" se simt influente din Brecht, Melville sau Allen Ginsberg. Insa "Angels in America" este mai mult decat un documentar despre ipocrizia politica si incongruitatea acelor ani. Este un portret realist si uneori fantastic al diverselor personaje, gay sau hetero, care iubesc, tradeaza, recompun alte cupluri, isi cauta propria identitate. Este un film care inainte de toate reuseste sa gaseasca sublime momente de umor , de extaz, si chiar de pura spiritualitate. Este o analiza punctuala si onirica a acelor ani, comsumati intre cinism, libertinaj si frustrari eterne care isi au originile in arhetipurile tragediei grecesti. Morala, sentimentul de vina, rolul divinului intr-o lume terorizata de rau. Emma Thompson, inger cu un "eu" hipertrofic, bizar, arogant si extrem de senzual, face dragoste cu muritorul muribund Justin Kirk, in flacari. Dand o cu totul noua interpretare Paradisului...

Citește în continuare
Top