"Matrix" rămâne o peliculă ambițioasă care a pus bazele unui întreg gen, deși vremea a fost mai generoasă cu ea decât sunt eu. Conceptul e într-adevăr geniu, ideea că realitatea e doar o simulație te face să te gândești, și trebuie recunoscut meritul asta. Keanu Reeves se descurcă bine în rolul lui Neo, deși acting-ul nu strălucește prea mult, rămânând oarecum plat pe alocuri. Partea de acțiune e spectaculoasă pentru perioada aceea, iar efectele vizuale au fost cutremuratoare în '99. Regie-ul Wachowski-ilor știe cum să manipuleze tensiunea și să construiască scene membrabile. Însă, sincer, poveștii îi lipsesc profunzimea pe care ar putea-o avea. Dialogurile filosofice sună uneori forțate, iar filosofia din spate nu e deloc subtilă. E o peliculă care merită văzută pentru impactul ei istoric și pentru efectele sale, dar nu e perfectă. După două vizionări, rămân cu senzația că promisiunea e mai mare decât execuția finală. Solid, dar nu extraordinary.

Watts reia personajul cu o manieră mult mai matură decât anteriorii săi filme Spider-Man. Ceea ce mă impresionează cel mai mult e cum balansează tonul între comedie de liceu și dramă emoțională grea. Tom Holland dă o performanță solid, plin de vulnerabilitate, mai ales în scenele cu mize emoționale mari. Tehnicamente, filmul e ambițios. Multiversul nu e doar decorație, ci o consecință logică a deciziilor personajelor. Efectele vizuale sunt solide, iar acțiunile nu-ți fac indiferență. Cu toate acestea, pe alocuri simți că structura scenariului se-ntinde prea mult pentru a încadra toate elementele. Cataloagele de inamici nu scapă unei ușoare supraîncărcări. Ceea ce mă ține departe de o notă mai mare e pacing-ul inegal din actul doi și faptul că unele personaje secundare rămân neclare. Dar filmul se recuperează cu un final emoțional care chiar te lovește.

Patru filme despre jucării e mult și se vede. Povestea Jucăriilor 4 reușește să fie plin de emoție și de momente amuzante, dar simți că se întinde prea mult peste o temă care deja fusese încheiată perfect în al treilea film. Regizorul Josh Cooley păstrează calitatea animației și química între personaje, dar narrativa devine cumva redundantă. Ceea ce funcționează sunt scenele cu Bo Peep și Forky, care aduc o perspectivă interesantă asupra identității unei jucării. Acțiunea avansează frumos, iar actoratul vocal e solid. Totuși, geloziei lui Woody și conflictului ei cu noua realitate nu îi dai suficientă adâncime pentru a justifica o întreg film. Se simte mai mult ca un epilog necesar pentru Pixar decât o poveste care chiar trebuia spusă. Desenul și umorul sunt acolo, e entertainment bun pentru copii. Doar că la rând cu predictiibilitatea și senzația de "am mai văzut asta", filmul rămâne bun dar fără să fi nevoie de el.

Dacă te gândești că un film cu de Gaulle și "Idade de Fier" în titlu promite o epopeie grandioasă, ei bine, realitatea e puțin mai nuanțată. Baudry ne servește o dramă istorică competentă, dar fără să-ți spargă ecranul de prea multă pasiune. Scenele de bătălie sunt bine orchestrate, iar actorii fac ce pot cu dialogurile care uneori sună mai mult ca dintr-un manual decât din viața reală. Personajul central e dezvoltat decent, dar filmul se zbate între a fi docudramă și a fi o explorare emoțională serioasă. Rezultatul e ceva la jumătatea drumului, care merge dar nu zboară. Mi-au plăcut unele secvențe interioare și politice, sunt mai interesante decât așteptam. Doar că al doilea act cade într-o rutină ușor monotonă. Nu-i rău, dar nici nu te-ai grăbi să-l recomande prietenilor. E filmul ala pe care-l urmărești, termini, și te gândești "da, okay, a fost". Solid, fără surprize.

Okay, deci am urmărit asta ieri seară și nu știu exact ce să zic. "Citizen Vigilante" e un film care se țintește să fie serios și brutal, dar ceva nu merge bine. Ideea e interesantă, un tip care-și ia justiția în propriile mâini și ajunge să devină viral pe rețele, dar execuția e cam slabă. Scenele de violență sunt okay, nu mă înțelege greșit, dar parcă nu prea rezoneaza emotional. Conflictul cu șeful poliției putea fi ceva mai complex, iar actoria e... meh, nimic special. Boll încearcă să facă ceva grav, dar rezultatul e mai mult o acțiune mediocră decât un thriller gânditor. Nu-i rău să-l vezi dacă ai nimic mai bun de făcut, dar nici nu merg să-l zic obligatoriu. Trei din cinci mi se pare pe bună dreptate.

Am avut sentimente mixte cu "Fratele cel mic" și sincer, asta e o problemă. Filmul se vrea o comedie despre contraste și reconciliere, dar cumva rămâne într-o zonă gri unde nu mă-a făcut nici să râd cu adevărat, nici să mă emoționez prea mult. Matt Spicer știe cum să filmeze frivolitate urbană, asta e clar. Dinamica dintre cele două personaje promite multe la început - agentul obsedat de bani versus fratele risipitor are potențial. Dar scenariul pur și simplu nu aprofundează suficient conflictele dintre ei. Sunt momente amuzante, nu mă-nțeleg greșit, dar adesea simți că gluma e construită doar pentru a exista, nu pentru a spune ceva. Ceea ce m-a frustat mai mult e că filmul nu decide dacă vrea să fie o satire ușoară sau drama cu grijă. Se-ntinde între astea două fără să reușească prea bine niciunul. E ca și cum ar fi vrut să fiu atât amuzat cât și mișcat, dar mi-a oferit doar jumătate din fiecare. Cu toate astea, actorii fac eforturi reale și sunt anumite scene care țin. Nu-i rău, doar că merita mai mult. Un film ok pentru o seară liniștită, dar care nu-ți rămâne în gând.

Revenit la Milano după 20 de ani m-a pus în situația ciudată de a mă așteppta la magic și de a găsi doar ecouri. „Diavolul se îmbracă de la Prada 2" se bazează prea mult pe nostalgia pentru originalul care ne-a făcut să iubim aceste personaje, dar nu oferă destul ca să stea pe picioare proprii. Meryl Streep e în continuare rece și elegantă ca Miranda, asta nu se discută. Însă conflictul cu Emily și revenirea lui Andy se simt forțate, lipsite de acea tensiune sofisticată pe care o avea prima parte. Filmul merge prin moțiunile comediei de birou fără să găsească ceva nou să spună despre aceste oameni după atâția ani. M-am bucurat să-i revăd, dar asta a fost și cel mai mult pe care l-a oferit filmul. Direcția e competentă, dialogurile au momente bune, dar totul simte că reîncălzește ceva ce nu mai cere să fie reîncălzit. E ok dacă ești fan nostalgic, dar nu e o continuare pe care o așteptai.

Craig Gillespie încearcă să readucă Supergirl în mod mai gritty și matur, iar asta se vede în anumite momente. Vizualul cosmic e solid, iar Milly Alcock face o Kara vulnerabilă și furie, nu doar o extensie zâmbitoare a lui Superman. Problema e că filmul se poticnește într-o povestire care nu știe exact ce vrea să fie. Conflictul dintre personaj și datoriile ei devine repetitiv, iar dinamica cu tovarășul neașteptat nu generează tensiunea pe care o așteptai. Regie competentă, dar fără vlagă. Se simte mai mult ca o obligație în franciza DC decât ceva cu adevărat curajos. Ceva zile după ce ți-l urmărești, realizezi că nu prea îți amintești scene memorabile. Nici rău, nici bun, doar... acolo.

"Misterele fluviului" e una dintre alea filme care te lasă gândindu-te mult după ce se termină. Eastwood construiește o narație deasă, unde trecutul și prezentul se întrepătrund în fel și chip, iar vina și suspiciunea devin mult mai complexe decât pare la început. Penn și Robbins sunt extraordinari în scene pline de tensiune psihologică, fiecare gând apărut pe fața lor spunând o poveste. Ceea ce mă fascinează e cum regizorul transformă o crimă într-o explorare asupra traumei și răzbunării. Nu e filmul ăla clasic de detectiv cu răspunsuri clare. Aici, adevărul se-ntinde pe mai multe straturi, iar personajele se descalcă în propriile lor demoni. Cinematografia e mohorâtă perfect, accentuând melancolia acestui Boston gri. Singurul lucru care m-a făcut să hesit puțin e finalul. Nu-i negativ, dar cumva nu-i la fel de puternic ca tot ce se-ntâmplă până atunci. Oricum, e un film care merita revăzut, cu acting solid de la tot castul și o regie care știe exact cum să mențină presiunea. Complet meritat pe lista de thriller-uri de referință.

Sincer, m-am simțit puțin dezamăgit de filmul ăsta. Era atâta potențial cu Ultron ca antagonist, conceptul e solid, dar cumva s-a pierdut pe parcurs. Prea multă acțiune și prea puțini momente care să mă lege emoțional de poveste. Scena cu Vision era interesantă, dar restul? Părea că filmul aleargă dintr-un loc în altul doar ca să aibă explozii și bătăi spectaculoase. Efectele sunt bune, nu mă-nțeleg, și actorii se descurcă decent cu rolurile lor. Dau bine pe ecran, dar senzația asta că o toată treaba-i doar o mașinărie uriașă de divertisment fără ceva cu adevărat la inimă m-a ținut departe. Parcă lipsește aia, poftă de viață, improvizație. Toți factorii sunt acolo, dar nu se conectează bine. Nu zic că e rău, doar că mi-a lipsit ceva. Nu m-a marcat cum ar fi trebuit. Raport calitate-divertisment, e ok, dar rămâi cu senzația asta că ai urmărit o mașină bine oleiată care merge, dar nu prea te emoționează.