Secuela lui Mario se simte oarecum dezorientată în ambițiile sale. Aaron Horvath încearcă să expandeze universul cu o paletă vizuală mai complexă și scene în spațiu care sunt, trebuie să recunosc, impresionante din punct de vedere tehnic. Dar undeva în drum se pierde coerența narativă care făcea prim filmul atât de solid. Personajele secundare primesc mai puțin spațiu și dezvoltare decât aș fi vrut, iar motivațiile antagonistului sunt mai degrabă schițate decât explorate cu adevărat. Mario și Luigi sunt buni în scenele lor de acțiune, dar dialogurile te fac să realizezi cât de mult se bazează filmul pe nostalgie decât pe o povestire originală. Nu e deloc rău. Copiii vor fi sigur fericiți, iar anumite scene de setpiece sunt greu de negat. Pur și simplu, mă așteptam la mai mult. E genul de film care promite galaxii și pe care le oferi, dar uiți să le dai viață.

Okay, deci "Mercy" e un fel de experiment SF care se pune pe sine însuși destul de mult. Premise-ul e solid, nu-i nici o dubă: detectiv acuzat de crimă trebuie să-și dovedească nevinovăția în fața unui AI pe care el însuși l-a dezvoltat. Ironie gustoasă, recunosc. Problema e că filmul nu știe dacă vrea să fie thriller plin de adrenalină sau ceva mai gânditor. Chris Pratt face ce poate cu un personaj care nu prea se dezvoltă cum trebuie, iar Rebecca Ferguson e okay pe post de judecătoare digitală, dar nu primește destul material interesant. Bekmamedtov încearcă o abordare vizuală ambițioasă, dar execuția pică cam ușor în unele momente. Asta nu înseamnă că-i rău, îmi plac cinematicele sci-fi ambițioase chiar și când se-ntâmplu greșeli. Doar că "Mercy" se simte mai mult ca o idee tare pe care nu au finalizat-o cum trebuie. E de vizionat o dată dacă îți plac thrillerele SF, dar nu-ți va rămâne în minte prea mult timp după ce se termină.

Hopperi e o idee genuinul interesantă, și asta se vede în multe secvențe. Conceptul comunicării cu animalele prin intermediul roboților deschide o mulțime de posibilități narrative, iar Mabel e suficient de bine construită pentru a-mi păsa de destinul ei. Regizorul Daniel Chong găsește momente de umor solid și o anumită căldură în relația ei cu creaturile din jur. Problema e că filmul nu exploatează pe deplin potențialul acestei premise. Prea multă energie merge în subplotul politic cu primarul și autostradă, ceea ce simte mai mult ca obligație decât ca o extensie naturală a poveștii. Animația e solid făcută, nimic spectaculos, dar correct din punct de vedere tehnic. Pentru copii e o vizionare plăcută, și cred că oamenii pasionați de ecologie vor aprecia mai mult mesajul. Eu personal m-am simțit că filmul joacă prea sigur, lipsit de riscuri creative pe care Pixar le-a luat cu mai multă îndrăzneală acum câțiva ani. E decent, dar nu e ceva care să rămână cu tine după ce vezi creditelele finale.

Joe Carnahan reușește să construiască o tensiune solid în "The Rip", chiar dacă filmul nu evită în totalitate clicheurile genului polițist. Premisa e interesantă: banii dintr-un depozit abandonat devin catalizatorul pentru dezagregarea unei echipe din Miami. Ce funcționează bine sunt scene de acțiune precise și jocul actorilor, în special dinamica între Damon și Affleck, care au chimie convingătoare în scenele de dubă și reticență. Problema e că narativa devine adesea prea complexă pentru propriul bine. Intrigile se-ncrucișează într-un ritm rapid, dar pe alocuri pierzi firul din cauza numărului mare de suspecți și motive. Cinematografia capturează bine Miami-ul nocturn, iar ritmul ține filmul în mișcare constant. Nu e ceva revoluționar, și da, amintește de thrilleruri din anii 80-90, dar asta nu e neapărat un defect. E un film eficient, solid, care te ține atent și pe care nu-l regretezi că l-ai văzut.

Okay, așa, am intrat în cinema cu așteptări gigantice și filmul ăsta m-a luat de-a purul. Vizual e într-adevăr spectaculos, iar energia din primele acte te ține cu sufletul la gură. Dar sincer, după jumătatea filmului am simțit că lucrurile devin puțin neordonate. Cu atâția personaje și linii de poveste care se intersectează, parcă se pierde undeva impactul emoțional pe care l-aș fi vrut. Thanos e bun ca antagonist, intimidant și complex, dar nu mi-a suflecat cumva respirația cum speraseam. A fost solid, nu exceptional. Și da, eșecul final al Răzbunătorilor e o mișcare curajoasă pentru MCU, asta trebuie recunoscut. M-a surprins și mi-a lăsat gândul pe după, ceea ce-i bine. Totuși, ceva lipsea. Probabil focusul cinematic, claritatea emoțională. E o peliculă ambițioasă și reușită parțial, dar nu e filmul ăla care ți-a zdruncinat temeiul din temelii. Merită văzut, pe asta e sigur.

Oameni, chiar nu mă așteptam să mă ia atât de tare filmul ăsta! "Fetele K-pop la vânătoare de demoni" e o combinație atât de haioasă și fresh, încât e imposibil să nu te distrezi. Povestea e simplă dar funcționează perfect, iar dinamica între Rumi, Mira și Zoey e chiar genuină, nu forțată. Ce-mi place cel mai mult e că nu se ia prea în serios, dar nici nu cade în ridicol. Animația e colorată și vibrantă, iar muzica e într-adevăr ceva deosebit, nu doar fundal. Personajele sunt likeable și ai de fapt legătură cu ele, ceea ce surprinde la un film care ar putea fi ușor un cash grab. Umorul e spot on, iar acțiunile de luptă cu demonii sunt făcute cu stil. E genul de film pe care vrei să îl recomanzi și care te face să te gândești că filmul era chiar norocos să nu pice în mâini prost. Ieșit din standardele obișnuite și face ceea ce promite fără să dezamăgească.

Am mers la "Mike & Nick & Nick & Alice" cu așteptări moderate și am ieșit cam pe aceeași linie. Premisa e de nerefuzat: doi gangsterii, o femeie și o mașină a timpului într-o singură noapte? Sună promițător. Grabinski incearcă să jongleze mai mult decât poate ține. Comediile SF-ului nu-s ușor de echilibrat și aici se vede. Unele secvențe au umor care funcționează bine, iar Vince Vaughn aduce o oarecare energie scenei, dar dialogurile devin repetitive pe parcurs. Structura narativă se pierde oarecum după jump-ul temporal, iar personajele feminine nu prea depășesc rol de plot device. Filmul nu-i rău, pur și simplu nu realizează pe deplin potențialul acelei premise ingenioase. Merită privit dacă ești fan al genului, dar nu-i ceva ce te-ar marca. E o comedică de 90 minute pe care o uiți după o săptămână.

Bă, ce experiență ciudată a fost asta. "Ei te vor ucide" e ca și cum cineva a vrut să facă o peliculă care să fie totul la același timp, și habar n-are când să zică stop. Există momente care-ți fac cu adevărat sânge rece, dar sunt intercalate cu scene de comedie care nu prea funcționează și te-ai simți cam pierdut. Ideea e nebună, o fată blocată într-un hotel cu un cult demonic, plin de acțiune și sânge. Suna promițător, nu-i așa? Problema e că filmul nu știe ce vrea să fie. Se-ntinde între horror serios și absurditate totală, și în loc să funcționeze aia în tandem, se anulează una pe alta. Zazie Beetz se descurcă ok cu ce i se dă, dar și ea par distrasă de modul în care merged scenariul. Biggest issue pentru mine a fost că totul se simte prea lung și prea confuz. Aveai momente faine la început, dar apoi s-a-ntins din cauciuc și a pierdut din șapcă. Recomand dacă ești în stare să nu-ți iei filmul prea serios și vrei ceva extravagant, dar sincer așteptam mai mult.

Am urmărit concertul ăsta cu așteptări mari și nu m-a dezamăgit, deși nu e ceva revoluționar. Hamish Hamilton filmuiește concertul cu sense for spectacolului, iar coregrafia și producția sunt într-adevăr impresionante. Ceea ce mă surprinde e cât de bine a reușit să surprindă intimitate în fața miilor de fani, mai ales în segmentele talk unde membrii vorbesc mai relaxat despre evoluția lor. Însă, dacă ți-e sincer, unele scene mi s-au părut ușor repetitive. Am simțit că ar fi putut tăia din runtime și concentra mai mult pe performanța live de calitate. Și, nu-mi iau gândurile, pentru cineva nefan BTS ar putea fi puțin plictisitor. Totuși, e un concert foarte bine filmat. Ritmul editării ține pasul cu muzica, iar cinematografia captează energia scenei fără să o scufunde în efecte inutile. O recomand, mai ales dacă îți place genul ăsta de documentare de concert.

Tommy Shelby se întoarce și, sincer, m-a ținut pe marginea scaunului aproape tot filmul. Tensiunea asta cu naziștii și complotul să-și salveze fiul e ceva ce nu m-am așteptat să funcționeze atât de bine. Cillian Murphy joacă cu o intensitate care-ți taie răsuflul, iar cada scenă cu el are o greutate psihologică grea de dus. Ce mi-a plăcut cel mai mult e cum filmul nu se bazează doar pe violență și răzbunări generice. E mai mult decât atât. Dilemele morale, relațiile rupte cu familia, sentimentul că Tommy e în război cu sine însuși atât cât e și cu inamicii din afară. Asta m-a emoționat. Ceea ce m-a dezamăgit puțin e că în unele momente poveștile secundare se-ntrețes cam haotic și te pierzi ușor. Nu-i o critică majoră, dar din când în când îți trebuie concentrare la maxim ca să urmărești totul. Scenografia și costumele sunt de nota 10, atmosfera e pe plac. E cu siguranță o continuare care merită văzută, chiar dacă nu-i perfect. Tommy are încă emoții de transmis și asta se vede cu ușurință.