Enola Holmes se întoarce și de data asta ne duce în Malta, ceea ce promitea o schimbare de scenerie interesantă. Sincer, m-a distrat filmul, dar nu m-a copleșit complet. Millie Bobby Brown e mereu o prezență solidă, reușind să mențină acel charm adolescentin chiar și acum, pe parcursul trilogiei. Problema e că simți cum lucrurile devin puțin repetitive. Misterul din Malta are sus și coborâșuri, iar unele scene lipsesc de acel spark care te ține cu sufletul la gură. Regia lui Barantini e competentă, dar filmul nu prea inovează genul. Personajele secundare sunt plăcute, doar că parcă lipsește o cheie pentru a le face cu adevărat memorabile. Ce-mi place e că aventura personală a Eolei se confruntă cu cazul criminal, ideea asta funcționează bine. Cu toate astea, senzația de "mai mult din același" nu dispare. E un film bun pentru o seară relaxată, dar nu din ala pe care îl reții pe termen lung.

Cronin se întoarce la ce știe el mai bine, dar de data asta cu rezultate mixte. Ideea unei fete dispărute opt ani în deșert care revine transformată într-o ceva malefic avea potențial real, dar execuția se pierde undeva între groază legitimă și comedie horror care nu-și găsește tonul. Regizorul importă prea mult din formula Evil Dead a sa, cu dialoguri gonflate și o prezentare vizuală care ține mai mult de bacanal decât de suspans. Actrița principală face ce poate cu un personaj destul de flat, iar tatăl jurnalist rămâne departe de a fi convincent în rolul celui devastat. Ceea ce m-a enervat cel mai mult e lipsa climei opresive pe care ar trebui s-o cultive un film despre o ființă supranaturală în casă. Secvențele de groază sunt zgomotoase și performante, dar rareori te țin cu inima la gură. Pe moment ai o jumătate de oră interesantă, apoi totul se prăbușește într-un spectacol excesiv care pierde orice efect psihologic. Film competent din punct de vedere tehnic, dar inert emoțional.

Uite, am urmărit "Instinct matern" și sincer spus m-a lăsat pe jumătate. Cazul în sine e ciudat rău, o poveste care pare desprinsă din filmele astea de crimă care îți dau fiori, dar documentarul nu prea știe cum să o spună cum trebuie. Dimmock încercă să construiască suspans, dar ajungi rapid să pricepi ce se întâmplă și apoi te plictisești un pic. Intervievurile sunt OK, iar materialele de arhivă ale poliției sunt interesante, dar simți că lipsește ceva. Nu te agață de început până la capat, știi cum se zice. Mi-a plăcut că nu intră prea mult în dramatizări stupide, rămâne mai simplu. Dar, din păcate, nu e nici pe departe la nivelul altor documentare de crimă pe care le-am văzut. E decent dacă ai timp liber și vrei ceva ușor, dar nu te aștapta la ceva care te ține éveillé.

Ăsta e tipul de film în care ideea inițială promite ceva serios, dar execuția te dezamăgește total. Istoria unui tip care devine justiția pe care o vrea lumea sună interesant, mai ales cu tot circul din social media pe lângă. Problema e că filmul nu știe dacă vrea să fie thriller psihologic, actiune pură sau commentariu social și se târăște pe locul doi în toate. Scenele de acțiune sunt ok, nimic care să te țină cu gura căscată. Ceea ce mă deruta mai mult e că personajul principal nu e prea dezvoltat, simți că îi lipsește ceva. Conflictul cu șeful poliției are potențial dar se rezolvă în modul cel mai plictisitor posibil. Am așteptat măcar o întorsătură bună, ceva care să mă facă să zic "vai, asta nu m-am așteptat", dar nu s-a întâmplat. Sunt sinceră, am plecat ușor dezamăgită. Nu e un dezastru total, dar nici nu merita scapetele cu care e promovat. Dacă ești fan hardcore de thriller negru atunci poate găsești ceva de valoare, dar nu-ți fac o favoare dacă zic că trebuie neapărat să-l vezi.

Okay, deci "Fratele cel mic" e genul de film care te face să râzi, dar nu neapărat pentru că vrea să fie inteligent. Matt Spicer a făcut o comedie de familie destul de straightforward, în care dinasta clasică a perfectului versus haosul funcționează, dar nu mă-ntreb dacă mai e și pe-a doua zi. Povestea e previzibilă ca o reclamă de bere: agent imobiliar cu complex de superioritate se întoarce în viață când apare fraticul rău-rău. Conflictul genera râsete intermitente, scenele de reconexiune nu sunt total cringey și, sincer, e o problemă de taste că química între actori salvează o parte din script. Dar nu mă omoară de plictiseală. Umorul e ok, nicidecum la nivelul unor comedii care chiar se gândesc la ceea ce spun. Și da, e inofensiv, perfect pentru o duminică ploioasă, dar după sfârşit o să uiți fața fraților astia în exact o săptămână. Merită vizionat dacă ești pe fază cu comediile ușoare de familie. Dacă aștepți ceva mai deștept, arzi o noapte aiurea.

Uite, Supergirl e un film care nu m-a convins pe deplin, dar nici nu-i rău de tot. Ideea e okay pe hartă, o aventură interstelară cu miza personală, dar executarea lasă de dorit. Milly Alcock face o treabă bună în rol, aduce o energie gritty personajului, dar scenariul e cam previsibil. Știi, e tipul de film unde ghicești din start ce se va întâmpla, fără prea multe surprize pe parcurs. Acțiunea e solida, effectele vizuale sunt frumoase, nu pot zice că nu-s spectaculoase, dar asta nu-i suficient când povestea nu te atrage. Dinamica cu partenerul neașteptat promitea ceva interesant, dar nu s-a dezvoltat cum așteptam. Ajunge să simți că filmul nu știe exact ce vrea să fie, dacă e o comedie acțiune sau drama serioasă. E cam într-o zonă gri și asta-i frustrant. În fine, nu-ți zic să nu-l vezi, dar nici nu mă grăbesc s-o recomand cu entuziasm. E ceva pentru o seară de weekend dacă nu-ți găsești altceva mai bun.

"Matrix" rămâne o peliculă ambițioasă care a pus bazele unui întreg gen, deși vremea a fost mai generoasă cu ea decât sunt eu. Conceptul e într-adevăr geniu, ideea că realitatea e doar o simulație te face să te gândești, și trebuie recunoscut meritul asta. Keanu Reeves se descurcă bine în rolul lui Neo, deși acting-ul nu strălucește prea mult, rămânând oarecum plat pe alocuri. Partea de acțiune e spectaculoasă pentru perioada aceea, iar efectele vizuale au fost cutremuratoare în '99. Regie-ul Wachowski-ilor știe cum să manipuleze tensiunea și să construiască scene membrabile. Însă, sincer, poveștii îi lipsesc profunzimea pe care ar putea-o avea. Dialogurile filosofice sună uneori forțate, iar filosofia din spate nu e deloc subtilă. E o peliculă care merită văzută pentru impactul ei istoric și pentru efectele sale, dar nu e perfectă. După două vizionări, rămân cu senzația că promisiunea e mai mare decât execuția finală. Solid, dar nu extraordinary.

Watts reia personajul cu o manieră mult mai matură decât anteriorii săi filme Spider-Man. Ceea ce mă impresionează cel mai mult e cum balansează tonul între comedie de liceu și dramă emoțională grea. Tom Holland dă o performanță solid, plin de vulnerabilitate, mai ales în scenele cu mize emoționale mari. Tehnicamente, filmul e ambițios. Multiversul nu e doar decorație, ci o consecință logică a deciziilor personajelor. Efectele vizuale sunt solide, iar acțiunile nu-ți fac indiferență. Cu toate acestea, pe alocuri simți că structura scenariului se-ntinde prea mult pentru a încadra toate elementele. Cataloagele de inamici nu scapă unei ușoare supraîncărcări. Ceea ce mă ține departe de o notă mai mare e pacing-ul inegal din actul doi și faptul că unele personaje secundare rămân neclare. Dar filmul se recuperează cu un final emoțional care chiar te lovește.

Patru filme despre jucării e mult și se vede. Povestea Jucăriilor 4 reușește să fie plin de emoție și de momente amuzante, dar simți că se întinde prea mult peste o temă care deja fusese încheiată perfect în al treilea film. Regizorul Josh Cooley păstrează calitatea animației și química între personaje, dar narrativa devine cumva redundantă. Ceea ce funcționează sunt scenele cu Bo Peep și Forky, care aduc o perspectivă interesantă asupra identității unei jucării. Acțiunea avansează frumos, iar actoratul vocal e solid. Totuși, geloziei lui Woody și conflictului ei cu noua realitate nu îi dai suficientă adâncime pentru a justifica o întreg film. Se simte mai mult ca un epilog necesar pentru Pixar decât o poveste care chiar trebuia spusă. Desenul și umorul sunt acolo, e entertainment bun pentru copii. Doar că la rând cu predictiibilitatea și senzația de "am mai văzut asta", filmul rămâne bun dar fără să fi nevoie de el.

Dacă te gândești că un film cu de Gaulle și "Idade de Fier" în titlu promite o epopeie grandioasă, ei bine, realitatea e puțin mai nuanțată. Baudry ne servește o dramă istorică competentă, dar fără să-ți spargă ecranul de prea multă pasiune. Scenele de bătălie sunt bine orchestrate, iar actorii fac ce pot cu dialogurile care uneori sună mai mult ca dintr-un manual decât din viața reală. Personajul central e dezvoltat decent, dar filmul se zbate între a fi docudramă și a fi o explorare emoțională serioasă. Rezultatul e ceva la jumătatea drumului, care merge dar nu zboară. Mi-au plăcut unele secvențe interioare și politice, sunt mai interesante decât așteptam. Doar că al doilea act cade într-o rutină ușor monotonă. Nu-i rău, dar nici nu te-ai grăbi să-l recomande prietenilor. E filmul ala pe care-l urmărești, termini, și te gândești "da, okay, a fost". Solid, fără surprize.