Farrelly încearcă să facă din o premisă absurdă o comedie de acțiune, dar rezultatul e cam neomogen. Brad și Elijah se zbat în situații care ar trebui să fie hilare, doar că timing-ul e off și bruma de inteligență scenariului se pierde pe parcurs. E genul de film care crede că orice e mai amuzant dacă e expus și scandalos, dar asta nu-i suficient. Actorul principal are momente de carismă, dar rămâne prins într-o narație plană. Regia adună scene de acțiune fără prea mult sens și sketch-uri comedice care se lungesc prea mult. Am mai văzut Farrelly făcând lucruri mai bune, mai cu minte. Aici pare că a alunecat în formula clasică: scandalos plus acțiune plus burlă = cinema distractiv. Nu-i rău, dar nici nu-i greu de uitat. Recomand dacă ai o după-amiază liberă și vrei ceva superficial. Altfel, nu-ți pierde timpul.

La prima vedere pare un thriller de acțiune obișnuit, dar "Protectorul" surprinde prin construcția asta elegantă a unui om versus natură versus propriul trecut. Ric Roman Waugh știe exact cum să creeze tensiune într-un spațiu limitat. Izolarea geografică a insulei scoțiene devine personaj în sine, transformând fiecare moment de apă și furtună în amenință reală. Ceea ce m-a fascinat e echilibrul între action set-pieces și characterizare. Nu e doar o succesiune de bătăi și tâlcuri, ci o explorare a culpabilității și al redemptiei. Actorii au chemie care nu simte forțată, iar ritmul nu cade niciodată. Poate că îngrijorarea unor colegi că filmul e "uninspiring" vine din faptul că Waugh refuză să facă prea mult zgomot cu macheta. Dar asta e exact lucrul pe care l-am iubit. E sobru, brutal, și se ține cu ambele mâini de seriozitate. Pur și simplu cinema de acțiune făcut bine.

Apex mă lăsă cu sentimente împărțite, sincer. Pe de o parte, peisajul australian e cu adevărat spectaculos, iar Kormákur știe cum să filmeze asta. Tensiunea dintre protagonistă și ucigaș are potențial, mai ales în primele scene când simți că ceva rău se va întâmpla. Dar ajunge să se simtă previzibil. Știi prea devreme ce se va întâmpla și cum se va terminat, ceea ce omoară o mare parte din suspans. Dialogurile nu sunt pe înălțime și nici personajele nu au destul de multă adâncime ca să te conectezi cu ele pe deplin. Ce m-a dezamăgit cel mai mult e că filmul nu riscă nimic. E genul de peliculă care ar putea fi ceva special dacă ar fi avut mai mult de spus, dar se mulțumește să urmeze formula. Peisajele sunt într-adevăr cea mai interesantă parte, și asta nu e bun semn pentru un film de thriller. Nu e rău, dar nici ceva special. Ceva decent dacă vrei doar să petreci două ore, dar nu o să-ți rămână în minte.

O luptă după alta e un film destul de... dificil. Leonardo di Caprio (Bob) e un revoluționar dintr-un grup de militanți de stânga și prietena lui (Perfidia) e una dintre cele mai active membre ale grupului. După ce Perfidia e prinsă de autorități și are o (un fel de) relație cu un general, obsesia acestuia pentru ea și determinarea în a-l prinde pe Bob duc la un șir lung de evenimente încurcat și destul de greu de urmărit. Filmul e bun dar destul de lent, pe alocuri dur și uneori am simțit că nu pierd nimic dacă nu îl văd pe tot. Recomand pentru cei care au răbdare sau sunt pasionați de thrillere.

Brad Pitt e un pilot de Formula 1 retras din activitate care nu a avut succes în viață cu alte meserii. Conducătorul unei echipe mai mici în prag de faliment decide să îi propună să concureze un sezon în speranța că experiența lui va salva echipa. Filmul nu are prea multe în plus fașă de alte filme despre curse de mașini dar motivul pentru care merită văzut, poate chiar la cinema, sunt filmările de pe circuitele de Formula 1 din toată lumea. Filmările sunt făcute la fața locului (În UAE, Japonia, Ungaria,...), inițial mă așteptam să fie făcute pe o pistă de antrenament și adăugate efecte speciale. Filmările din curse fac filmul să fie interesant și spectaculos. Mergeți la el pentru efecte speciale, imagini și distracție.

Adrian Grünberg reușește să construiască un thriller de acțiune solid, care merge cu stacojiu dintr-o scenă în alta fără să se încurce prea tare în propria narațiune. "Protector" are o premisă simplă și directă, ceea ce funcționează în avantajul lui, nu împotriva. Actorul principal transportă filmul pe umeri cu o prezență fizică convingătoare, deși dialogurile ar fi putut fi mai elaborate. Secvențele de acțiune sunt bine coreografiate, cu o cinematografie care știe cum să captureze violența fără să devină gratuită. Unde mă duce puțin dezamăgit e în al doilea act, când poveștile secundare se suprapun și pierd din ritm. Totuși, e clar că Grünberg știe ce face. Filmul nu se ia prea în serios și asta e meritul lui. Nu e un Bourne sau un John Wick, dar nici nu se preface să fie. E doar o funcțiune solid executată, care îți ocupă weekend-ul fără regrete. Merită vizionat dacă ești în mood pentru acțiune fără prea multă complexitate.

Am revăzut filmul asta după ani de zile și sincer, e ca o pereche de pantofi de cowboy care nu îți cade niciodată prea strâmt. Povestea Jucăriilor e genul ala de film care îți poate da crize de nostalgie chiar dacă nu ai urmărit-o de când erai mic, și e perfect acceptabil să plângi la o scenă cu două jucării care se autocurață pe o grilă de grătar. Chemia dintre Woody și Buzz e genială, sincer. Au reușit să creeze doi caractere care se urăsc cu stilul unei vechi comedii de pereche, dar cu suficient ciment emoțional sub suprafață. Animația e decent revolutionară pentru 1995, chiar dacă acum oamenii critică CGI-ul ca și cum ar fi creat cu pixeli din epoca pietrei. Partea cu Sid, vecinul psihopat care-și torturează jucăriile, e probabil cea mai întunecoasă parte a unei filme pentru copii din perioada aia. Lucrează perfect ca sursă de tensiune. Singurul lucru care mă ține de la un 5 plin e că unele momente se simt ușor datate din perspectiva modernă. Dar na, asta e o observație mică. Filmul asta e o bijuterie.

Mike Newell reușește să facă ceva interesant în "Zâmbet de Mona Lisa", deși filmul se încadrează destul de bine în formule deja cunoscute. Julia Roberts e convingătoare în rolul unei profesoare care vine să zguduie fundamentele unui colegiu eminescian din anii '50, unde tinerele sunt gata să se mărture după cum dictează societatea. Ceea ce funcționează cel mai bine e tensiunea dintre conservatorism și dorința de libertate. Scenele dintre Roberts și elevele ei au o energie reală, o sensibilitate în dialog care nu cade în patetism. Regie e sobră, vizual plăcut fără să se forțeze, iar soundtrack-ul sprijină atmosfera fără să o domineze. N-aș spune că e original, sincer. Tema profesoarei rebele care inspiră o generație e cunoscută, iar dezvoltarea emoțională a unora dintre personaje simte că-și forțează din când în când pasul. Dar frumusețea e în detalii, în modul în care Newell construiește relațiile și în performance-ul actricelor care susțin bine întreaga poveste. E un film care merită văzut pentru subtilitatea lui, chiar dacă nu-ți va rescrie viziunea asupra cinemaului.

Oare asta e o remake? Mă rog, nu prea mă întereseaza, pentru că ce am văzut mi-a placut teribil. Scott Derrickson a făcut ceva prea mișto cu povestea asta despre extraterestrul Klaatu care vine pe Pământ cu o misiune destul de înspăimântătoare. Ideea că o specie avansată ne evaluează pentru a ne salva planeta e genială, sincer. Keanu Reeves joacă perfect acest personaj rece și misterios, și tensiunea crește constant. Filmul nu e doar science-fiction obișnuit, e și o avertizare ecologică care se simte relevantă chiar și acum. Vizualurile sunt spectaculoase, iar acele scene cu roboții care distrug tot sunt de-a dreptul intense. Cel mai fain e că nu-ți dai seama ce o să se întâmple. Sfarsitul e puternic și te face să reflectezi la felul în care tratăm planeta. Un film care îți rămâne în minte, care te pune pe gânduri. Recomand oricui îi place SF-ul cu sens, nu doar bombele și explozii.

Sincer, am intrat în sală cu gânduri împărțite. Știu că oamenii iau în serios versiunea din '97, dar această nouă variantă m-a surprins plăcut. E mai degrabă o aventură haioasă decât horror clasic, și nu mă pot plânge pentru asta. Ideea cu circul pus în fața unei anaconde urâte e genială. Veți râde de cum încearcă acești artiști să se descurce, iar asta e exactamente punctul tare al filmului. Scenele de supraviețuire sunt creative, iar personajul braconierei aduce o tensiune bună fără să devină ridicol. Da, sunt momente în care filmul se apucă prea mult de comedie și pierde puțin din suspans, dar chiar aia funcționează pentru el. Tom Gormican știe cum să construiască o scenă în care râzi și tremuri în același timp. Nu e o capodoperă, dar e o experiență pe care merită s-o trăiești la cinema. Dacă aștepți să te săngeteze de frică, nu e filmul ăsta. Dar dacă vrei o seară cu acțiune, umor și un șarpe beșmetean, mergi cu încredere.