Am intrat în cinema cu mari așteptări, sincer. Revederea cu Miranda și Andy după douăzeci de ani părea promisă, dar filmul asta nu are același farmec ca originalul. Meryl Streep e în continuare magnetică, dar simți că personajul ei s-a dus puțin pe apă. Conversațiile ascuțite și replici morale din primul film lipsesc aici, înlocuite de o trama cam confuză cu Emily ca rival. Ce m-a surprins în bine? Nostalgia nu e forțată constant, iar unele scene între Andy și Miranda reușesc să te emoționeze cu adevărat. E ceva la fel trist și frumos în felul în care se vede trecerea timpului. Hainele, desigur, sunt absolut minunate. Dar sincer, mi-a lipsit profunzimea de odinioară. Urmărind filmul am simțit mai mult că e făcut ca să caștige bani pe seama originalului decât să spună o poveste pe care ți-o dorești cu adevărat. E ok, distractiv, dar nu prea rămâne cu tine.

Mă gândesc că "Un loc unde nu poți fi burlac" e filmul ăla care îți place să privești într-o seară liniștit, dar nu-ți ia mintea prea mult. Peisajele toscane sunt frumoase, chiar, și chimica dintre Elisa și Michele are momente ok. Problema e că povestea e destul de previzibilă, mai ales dacă ai mai văzut filme de genul. Laura Chiossone încearcă să facă ceva emoționant din conflictul dintre independență și iubire, dar eu am simțit că ideea e mai puțin explorată decât ar trebui. Personajele au potențial, dar dialogurile sunt oarecum plate în unele scene. Nu-i rău, pur și simplu e o comedie romantică standard care nu iese din tipare. Dacă ești fan al genului și cauți ceva relaxant, probabil o să te descurci. Mie îmi părea să coboare trama chiar când se încălzea. Dar uite, peisajele și chemistria aia dintre protagoniști salvează filmul de la a fi chiar plicticos.

Apex e filmul ăla care te ține pe scaun, chiar dacă știi destul de bine în ce o ia. Baltasar Kormákur știe cum să construiască tensiune, asta e sigur. Peisajele australiene sunt absolut spectaculoase și ajută mult la atmosferă, dar mă-nclin să zic că sunt mai interesante decât unii dintre actorii pe care-i vedem la ecran. Povestea în sine nu e nimic original, sunt sigur că ai mai văzut variații de cazul ăsta, dar cumva funcționează. Personajele nu sunt foarte dezvoltate, dar cât de cât te faci cu ele ca să-ți pese ce se-ntâmplă. Tensiunea crește bine pe parcurs și sunt momente în care chiar te-ntristezi pentru protagonistă. Nu e filmul care te-o schimba viața sau pe care o să-ți amintești ani de zile, dar e o oră și jumătate bine petrecută dacă ești în mood pentru ceva palpitant. Daca ai așteptări mici, o să-ți surprindă in bine.

M-am simțit atât de bine după ce am văzut asta! Proiectul Hail Mary e exact genul de film de care aveam nevoie acum. Ryan Gosling e fantastic în rol, reușește să fie atât funny cât și vulnerabil, și emoția din scenele în care-și recapătă memoria e cu adevărat greu de digerat. Ce m-a impresionat cel mai mult e echilibrul pe care-l păstrează filmul între momentele ușoare și cele intense. Nu e numai o poveste sf de rezolvat misterul cu soarele, e și despre omenire, despre luptă și speranță. Scenariul te ține în suspans permanent, iar cinematografia e într-adevăr spectaculoasă. Singurul motiv pentru care nu-i dau 5 e că pe alocuri simte ușor forțat emotional, și unele scene sci-fi mi s-au părut prea expuse. Dar mă rog, sunt detalii. E o aventură spațială pe care merita s-o urmărești pe ecranul cel mare. Ieșii cu inima puțin mai ușoară decât când ai intrat.

Bun, deci Lee Cronin a luat o mumie, a pus-o într-o casă și a spus "hai să vedem ce se întâmplă". Rezultatul? Un film care e mai mult o întâlnire cu familia disfuncțională decât o veritabilă urmărire a unei mumii. Și ști ce, mie mi-a plăcut mai mult decât mă așteptam. Premisa e simplă dar eficientă: fata dispare, se întoarce după opt ani și… lucrurile devin ciudate. Foarte ciudate. Lee Cronin știe cum să construiască tensiune și să te facă să te întrebi dacă ceea ce vezi e real sau imaginație. E clar că omul a studiat Evil Dead cu atenție, iar asta se vede în ritmul și în modul în care joacă cu tonul filmului între horror și absurd. Nu-i perfect, desigur. Uneori forțează prea mult nota în comedia sangeroasă, iar unele scene par să fi fost făcute mai mult pentru șoc decât pentru substanță. Dar actorița principală e convingătoare, iar família asta dislocată e suficient de credibilă pentru a-ți păsa ce li se întâmplă. E filmul ăla pe care îl urmărești cu o cană de cafea și surprinde pe cale cu mai mult decât te așteptai.

Am urmărit filmul cu o oarecare ezitare, cunoscând cât de greu poți aborda o poveste atât de sensibilă fără să cazi în sentimentalism sau în didacticism pesant. Sabina Fedeli încearcă o structură duală, intercalând mărturii contemporane cu fragmente dramatizate din viața Annei Frank. Ideea nu e nouă, dar execuția are momente interesante, mai ales când se focalizează pe paralele între trecutul și prezent. Ceea ce nu m-a convins total e lipsa de echilibru între cele două niveluri narrative. Scenele dramatizate se simt uneori forțate, iar dialogurile nu transmit subtilitatea pe care o poți găsi chiar în Jurnal. Pe de altă parte, mărturiile oamenilor care trăiesc astăzi pe meleaguri unde Holocaustul a avut loc aduc o relevanță pe care nu o neglez. E un film care se adresează mai degrabă unui public tânăr, ca instrument educativ. Nu e un rateleg, dar nici nu te va marca. Merită vizionat pentru intenții, deși execuția s-ar fi putut ascuți mai bine.

Sincer, nu știu ce să zic. "Norocul prostului" e o poveste care pe hârtie sună fantastic, dar în realitate ceva nu se potrivește. Ryan Gosling face ce poate, dar personajul ăsta nu reușește să mă capteze suficient, parcă lipsește ceva din construcția lui emoțională. Ce m-a deranjat cel mai mult e că filmul prezintă totul în culori prea roze. Da, bișnițele lui Keith Gill sunt amuzante și pe momente chiar te fac să râzi, dar sub această fațadă feel-good, problema e mai complexă. Nu mi-a explicat niciodată cum funcționează de fapt mecanismul ăsta de investiție și de ce era atât de important. Pur și simplu mă-am simțit în afară. Cinematografia lui Craig Gillespie e solid executată și unele scene sunt pline de energie, asta sigur. Dar overall mi-a părut prea uștiuc, prea de consum rapid. Un film decent, sigur merită vizionat, dar nu mă va hărțui lunile viitoare. E nice to have, nu must-see.

Bun, să fiu sinceră, "Negura" e un film care promite mult mai mult decât livrează. Ideea e interesantă, nu-i cu minciuna, dar execuția m-a dezamăgit cumva. Oameni blocați într-un supermarket cu creaturi misterioase în ceață? Sună bine pe hârtie, dar în realitate se lungește neplăcut și devient repetiție. Partea bună e atmosfera aceea de paranoia, toți sunt pe pricuturi, nu știu cui să le pună preț. Dar apoi filmul se pierde în dialoguri plictisitoare și personaje care pur și simplu nu-ți pasă ce li se întâmplă. Efectele speciale sunt decente pentru epoca aia, dar nu suficient de spooky cât să salveze toată treaba. Și încă ceva, finalul ala e destul de dubios și controversat. O fi vrut să facă ceva bold, dar mie mi s-a părut mai mult frustrant decât impactant. E filmul ăla pe care-l poți urmări o dată și gata, nu te ține la revoir. Darabont a mai făcut chestii mult mai bune, sincer.

Când ți-a zis cineva că vor pune toți eroii Marvel pe ecran în același timp și că nu o să fie un dezastru plin de ego-uri ciocnite, probabil că nu l-ai crezut. Dar Whedon a făcut minunea, și sincer, nu mă așteptam. Echipa funcționează de minune, iar dinamica dintre personaje e ceea ce face filmul special, nu doar explosiile (deși alea sunt și ele frumoase). Downey Jr. fură scenele cu una ușoară, dar și ceilalți au momente de geniu. Actiunea e solid orchestrată, iar finala din New York te ține ciocan până la capăt. Nu-i un chef perfecționistic, mai ales că unii antagoniști ar putea fi mai ceva decât... bine, ceea ce sunt. Și da, uneori scenele de vorbit pe copilărești te-ar duce pe gânduri, dar filmul nu se crede prea serios, ceea ce-i bine. E genul de film care te pune pe fotoliu cu bere și nu-ți faci griji dacă mesajul e mai des pe-acolo. Pur și simplu te distrezi. Și-asta merită din plin.

"Sunt doritefel fierbinți" e un documentar care te obligă să te confrunți cu realități pe care preferați să le ignorați. Ronna Gradus nu face compromisuri: povestirile sunt crude, directe, greoaie uneori. Nu e un film confortabil, și tocmai asta e puterea lui. Ce ma impresionează cel mai mult e modul în care documentarul evită sentimentalismul ieftin. Personajele nu sunt iconițe ale suferinței, ci oameni reali cu complexități, cu greșeli, cu momente de humor chiar și în mijlocul nopților grele. Gradus filtrează cu inteligență, lăsând spațiu pentru ambiguitate în loc să-ți impună o morală clară. Camerele sunt apropiate, intime. Simți proxima acestor vieți pe care societatea le exclude. Și da, sunt oameni care vor vedea "victimă" în locul unde alții văd "agență". Filmul știe asta și nu se apără. Se lasă doar acolo, gol și neapologetic. O lucrare de documentar care rămâne. Necesară și tulburătoare.