Gus Van Sant reușește să transforme o poveste reală din 1977 într-o meditație ciudată și fascinantă despre frustrare, putere și sistemul financiar care te poate ucide mai ușor decât o pușcă. "Dead Man's Wire" e ca și cum ai privi într-o oglindă deformă a Americii, unde un om obișnuit ajunge să ia un bancher ostatic cu un cablu legat de gât. Nu-i filmul tipic de suspans, e mai degrabă psihologic și absurd în felul lui. Scenele de dialog între Kiritsis și Hall sunt incomode în cea mai bună parte, pline de tensiune nerostită. Actori buni, cinematografie care te-apasă cât trebuie. Singurul lucru care mă-a deranjat puțin e ritmul uneori lent, dar cred că asta face parte din intenție. Filmul nu judecă, doar arată. Și asta e echilibrul perfect între înțelegere și dezgust. Nu e filmul pentru toți, dar dacă vrei ceva care să te rănească psihic în mod inteligent, ăsta e.

Un fost agent al forțelor speciale dispare de pe fața pământului când fiica lui este răpită de o comunitate violentă. Singur și depășit numeric, el este nevoit să-și folosească toate abilitățile pentru a-i găsi, a-i elimina și a-și aduce fiica acasă.

Mă așteptam la mai mult de la asta, sincer. "The Dreadful" are o atmosferă gotică mișto și relația dintre Anne și Morwen e ceva ce te agață, dar filmul nu prea știe ce vrea să facă cu toată povesta asta. Se târâie pe ici-colo cu întorsături care nu sunt nici pe departe la fel de șocante pe cât pare că intenționează Kermani. Dinamica dintre cele două femei e interesantă, chiar și pentru că sunt izolate, dar când tipul din trecut se întoarce, lucrurile devin cam confuze. Nu că nu-și făcut treaba, dar simți că filmul pierde putere pe parcurs. E un fel de horror care se crede mai inteligent decât e de fapt. Nu e rău, dar nici nu e ceva ce trebuie neapărat să vezi. Atmosfera e destul de decentă, doar că nu suficientă ca să compenseze o narație care cade în cărări.

După 25 de ani, Sidney Prescott se întoarce în al șaptelea film al seriei și, sincer, ar fi trebuit să rămână într-o pensiune liniștită. Williamson încearcă să relanseze franciza prin introducerea fiicei Sidneyului ca țintă, dar ideea în sine nu mai are forța de impact pe care o avea inițial. Problema principală e că Scream 7 se simte obosit. Mecanismul morții devine predicibil, iar tensiunea care caracteriza primele filme s-a diluat. Actoria e solidă, dar personajele noi nu reușesc să capteze atenția în fața moștenitorului francizei. Chiar și presența lui Sidney nu salvează ritmul inconstant al filmului. Nu e dezastru total, dar nici nu e ceva pe care să te grăbești să-l revezi. E doar un alt Scream care trece prin motiunile unui slasher modern fără să spună nimic nou. Seria a mers prea departe cu inovațiile, iar acum pur și simplu se chinuie să-și mai găsească relevanța.

Azi am revăzut "Viață după moarte" și, sincer, m-am gândit de ce nu l-am adorat. Ideea e super interesantă, nu zic nu, dar ceva nu se lipește bine. Johnny Depp nu prea face mult, stă mai mult în ecran ca o programa decât ca o prezență reală, iar asta strică tot suspansul. Scenario-ul e clar pe o linie, dar execuția e plictisitoare pe alocuri. Partea care chiar m-a deranjat e cum personajele explică lucruri evidente mereu. FBI-ul, cercetătorii, toti dau speechuri pentru noi, parcă nu înțelegem niciodată ceva singuri. Cillian Murphy și Morgan Freeman fac ce pot, dar pe moment ți-e clar că și lor le-e greu să dea consistență dialogurilor astora. Efectele speciale sunt ok, arhitectura filmului tehnologic e cool, dar nu-mi dă pielea de găină cum ar trebui. "Her" face cu mult mai multă subtilitate aceeași temă și-ți rămâne în cap. Ăsta e la nivel de thriller mediocru cu idei mari. Decepționant mai mult decât orice altceva.

În această poveste adevărată puțin cunoscută, un birocrat suedez devine un erou de război improbabil în încercarea de a salva vieți evreiești în cele mai întunecate zile ale celui de-al Doilea Război Mondial.

Intre un film de acțiune visceral și un thriller de epocă, filmul se adresează pasionaților de povești de aventură axate pe supraviețuire și transmitere de valori. Lungmetrajul reflectă o tendință actuală în cinematografia streaming, combinând spectacolul, personaje feminine principale și teme emoționale, într-un format conceput pentru a avea impact la nivel global.

Mă gândesc des la felul în care filmul ăsta m-a luat prin surprindere. Știam că e povestea unui pianist negru și a șoferului lui italian în anii '60, dar nu mă așteptam să simt atât de multă căldură între ei, chiar și în scene care ar putea fi doar tensionate. Viggo Mortensen și Mahershala Ali au o chimie greu de descris, parcă se completează perfect, iar asta face ca întreaga poveste să devină mult mai emoționantă. Ce mi-a plăcut cel mai mult e că filmul nu se gândește că trebuie să fie super serios tot timpul. Da, vorbește despre rasism și despre profundul egoism al acelei epoci, dar găsește momente de umor care nu sunt deplasate. Mi s-a lipit la inimă ritmul ăsta, cum se construiește prietenia lor pas cu pas. Singurul lucru care m-a ieșit din film oare e că se știe deja cum se termină realitatea, deci suspansul lipsește. Dar asta nu-mi diminuează plăcerea de a fi urmărit cum doi oameni total diferiți și neînțelegători ajung să fie apropiați. E frumos și sincer, chiar dacă nu-i revoluționar. Mi-ar plăcea să mi-l recomand ție.

"Nanking" se confruntă cu o temă grea și importantă, dar tratarea ei rămâne ambivalentă. Guttentag combină interviuri cu supraviețuitori și secvențe dramatizate, o abordare care theo ar trebui să amplifice impactul emoțional. În practică, însă, fuziunea dintre documentar și dramă nu funcționează deplin. Scenele reconstruite par artificiale, contrastând strident cu mărturiile brute ale oamenilor reali. Actorilor li se cere să redea ororile masacrului din 1937, dar interpretările, deși bine intenționate, nu reușesc să penetreze adâncimea traumei. Materialul istoric merită mai multă rigoare și mai puțin melodramă. Ce funcționează sunt fragmentele documentare pure, unde supraviețuitorii vorbesc direct în cameră, dar acestea sunt prea scurte. Filmul se simte incomplet, oscilând între două formate fără să stapânească pe deplin niciunul. Util pentru a cunoaște evenimentele, dar nu suficient de puternic pentru a lăsa o urmă durabilă.

Revenirea în Pandora aduce efecte vizuale care îți iau răsuflarea, nu pot să neg asta. Oceanele aliene sunt render-ate cu o atenție la detaliu care confirmă obsesia lui Cameron pentru tehnologie. Însa, și asta e problema, filmul se bizuie prea mult pe spectacolul vizual. Povestea familiei Sully simte că pasează prin mișcări previzibile, iar personajele secundare rămân plat dezvoltate. Actingul e solid, mai ales în scenele emoționale, dar dialogurile sunt destul de șablonare pentru o producție cu bugetul ăsta. Pacing-ul ți se pare greoi în a doua jumătate, parcă e mai interesat să se-nfasoare decât să avanseze. Scenele de acțiune cu apă sunt spectaculoase și pe 3D sunt efectiv impresionante. E filmul pe care trebuie să-l vezi la cinema, pe ecranul cel mare. Dar stând acasă sau pe o mică ecran, magia se destramă oarecum. Merită vizionat, dar așteptări prea mari îți vor aduce dezamăgire. E colosal și gol în același timp.