Frank Castle se întoarce pe ecrane și... ei bine, să spun că revenirea lui nu e tocmai spectaculoasă. Reinaldo Marcus Green încearcă să-i dea acestui personaj o dimensiune mai profundă, ceva dincolo de "omul care distruge tot ce se mișcă", dar rezultatul e cam să-ți reamintească de John Wick, doar că făcut din materiale mai ieftine. Problema e că filmul se comportă ca un pez fără cap. Se concentrează atât pe viața interioară a lui Frank, pe această căutare de sens, încât uită să-și termine propria poveste. E ca și cum ai porni un film în episodul doi și nimeni nu ți-ar zice. Și să nu-ți spun nimic de scena cu animalul din deschidere care e... yeah, nu era necesară. Sunt momente bune, trebuie să recunosc. Dar între ideile ambițioase și execuția lor rămâne un gol care-ți dă impresia că ți-a lipsit o șansă la ceva mai bun. Din fericire, e bine să-l vedem pe Frank din nou. Din păcate, nu merita nimic mai mult decât 3.5 stele.

Am revăzut Povestea Jucăriilor după ani și sincer, mi-a dat emoții din nou. Nu mă așteptam să-mi facă atâta impresie o animație din '95, dar trebuie să recunosc că filmul asta are ceva magic în el. Relația dintre Woody și Buzz m-a fascinat de data asta, nu doar pentru poveste, ci pentru cum sunt construiți personajii. Conflictul lor inițial pare superficial, dar devine rapid o chestie de insecuritate și mândrie, și asta e cu adevărat frumos. Animația e solid realizată pentru epoca aia, iar voiceover-ul îți intră sub piele. Scena în care se prind în mrejele lui Sid de vecini e memorabilă, iar tensiunea din partea finală funcționează chiar și acum. Singurul lucru care m-a zgândărit puțin e ritmul în unele momente, dar e mic lucru. E filmul ala care merge la copii și adulți deopotrivă. Ai destule glume care nu-ți trec pe lângă urechi și mesaje care îți rămân în minte. O recomand cu plăcere, chiar dacă nu-i perfect.

Stiu că mulți se întrebau dacă mai avea sens un Toy Story 5, dar sincer, nu m-am dezamăgit. Povestea cu electronicele e cumva genială, pentru că chiar reflectă realitatea în care trăim acum. Woody și Buzz se ciocnesc cu lumea gadget-urilor și e distractiv să-i vezi cum se descurcă. Animația e absolut frumoasă, iar vocile personajelor sună la fel de bine ca oricând. Jessie și ceilalți jucării au momente care te fac să razi cu gura până la urechi. Chestia cu mesajul despre tehnologie se vede clar, dar nu ți-l bate în cap cu forța. Singurul lucru e că nu-i la fel de emoționant ca partea a treia. Pare puțin mai didactic, mai orientat spre copiii mici, și am simțit asta. Totuși, e mai bun decât m-am așteptat. Dacă ți-a plăcut franciza, nu o să regretezi. Nu-i perfect, dar-i solid.

"The Furious" promite mult cu premisa asta de răzbunare și alianță împrobabilă, dar execuția cade plat. Regizorul Tanigaki încearcă să recreeze acel stil de actiune viscerală din filmele hongkoneze clasice, dar rezultatul e o colecție de scene de bătaie lipsite de fluiditate și cu ritmul prost calculat. Scenele de arte marțiale se întind fără rost, iar coregrafia e dezordonată. Între aceste secvențe lunghe, naraționul se târâie. Relația dintre Wei și Navin putea fi ceva puternic, dar dialogurile lor cad în clichee și emoția nu trece. Actoria e mediocră la rândul ei, ambii eroi păstrând aceeași expresie supărată pe tot parcursul filmului. Ceea ce mă deranjează cel mai mult e lipsa de gravitate psihologică. Fiica e răpită, soția a dispărut, dar conflictul interior e aproape inexistent. Filmul alege spectacolul gol în locul tensiunii autentice. Dacă aștepți o experiență "John Wick" cu culoare locală, vei fi dezamăgit.

"Hungry" e filmul ăsta care te ține în suspans din primele scene și nu te mai lasă nici până la final. James Nunn știe cum să construiască tensiune într-un mediu care pare nevinovat la prima vedere, iar mlaștinile din Louisiana devin imediat un personaj în sine. Scenele cu hipopotamul sunt de-a dreptul terifiante, cu momente în care îți ții respirația fără să-ți dai seama. Ce m-a impresionat cel mai mult e că filmul nu se bazează doar pe efecte CGI spectaculoase. Atmosfera e sufocantă, palpitantă. Totuși, nu e perfect. Unii dintre turiști au reacții nerealist de liniștite în situații în care ar trebui să fie complet panicați, iar anumite twist-uri par cam forțate. Recomand să-l vezi dacă îți plac thrillere de supraviețuire care nu se iau prea în serios. E mai mult entertainment decât artă, dar face exact ce promite. O scapă ușor de 5 stele, dar e cu siguranță o experiență cinematică solidă.

Tiddes reușește să facă ceva greu în "Comedie de groază": să jongleze cu parodia fără să se transforme în fan fiction gol. Doi prieteni blocați într-un basm din horror clasic, asta e premisa, și filmul o exploatează cu mai multă inteligență decât ar sugera trailerul. Actoria cărării sunt pe nota corectă, nicidecum teatrală, ceea ce ajută la echilibrul greu între sperieturi și umor. Scenele comediei funcționează când nu se gândește prea tare la el însuși, iar când pun monștrii în fața acestor doi, dintr-o dată simți că scenariul e într-adevăr conștient de absurditate. Nu e perfect. Unele referințe la "Scream" sau "Halloween" simt ușor forțate, și a doua jumătate se întinde prea mult. Dar filmul nu se poticnește în sine, cum par să creadă críticii mai sumbri. E messy, da, dar intenționat. Pentru cine caută o comedie horror care nu se ia prea serios, asta merge. 4.5 pentru că merita mai mult decât hate, dar nu e nici fără cusuri vizibile.

Bun, deci "Minions & Monsters" e exact ce-ți aștepți de la francezii care au creat aceste creaturi galbene obsedante. Pierre Coffin se ține de formula care merge: minionii fac prostii, râzi involuntar, iar povestea e doar scuza pentru a-i vedea pe acești banani vorbitori într-o nouă aventură. Ce m-a surprins e că au găsit o echilibru decent între nostalgia pentru primele filmele Despicable Me și o ușoară evoluție a uniwersului. Scenele de acțiune sunt colorate și dinamice fără să fie prea mult, iar umorismul e suficient de versatil încât și adulții (cei fără copii în casă, nu-i corect!) se prind în farsă. Sigur, nu e opera cinemaului. E mai ușor decât o pernă, dar asta nu-i defect, e feature. Copiii vor fi fericiți, tu vei râzi măcar de patru ori, iar soundtrack-ul va umbla prin capul tău o săptămână. Recomand, dar nu-ți schimba viața.

"Drama" e una din alea comedii romantice care te ține între două emoții contradictorii. Borgli reușește să construiască o dinamică interesantă între Emma și Charlie, iar chimia dintre Zendaya și Pattinson funcționează mai bine decât m-aș fi așteptat. Problema e că filmul oscilează între tonul ușor și situații care ar merita mai multă profunzime. Secretul care apare o săptămână înainte de nuntă ar putea fi exploatat cu mai multă subtilitate. Scenele de conflict sunt adesea prea pe față, ratând oportunitatea unei tensiuni psihologice mai interesante. Totuși, momentele ușoare cu Emma și Charlie au un farmec real, și dialogurile lor cotidiene sunt cele mai reușite din film. Vizual, producția arată bine, iar ritmul e potrivit pentru gen. Doar că nu iese din matriță. E un film distractiv pentru o seară, cu momente dulci și o mesajă despre iertare, dar rămâne superficial acolo unde ar putea săpa mai adânc.

Mă, ce film tare a fost asta! Îmi amintesc că am intrat în cinematograf oarecum sceptic, dar Soderbergh m-a prins cu toată tensiunea asta pe care o cultiva sistematic. E filmul ăla care te face să te gândești de două ori înainte să-ți ciorovăiești nasul în loc public, serios. Ce mi-a plăcut cel mai mult e ritmul lui calm, dar constant. Nu e plin de explozii și dramaturgii forțate, ci pur și simplu construiește o paranoia reală, măcar pentru o oră-două. Actorilor, Matt Damon, Laurence Fishburne, toți joacă solizi, și Jude Law e pe cât de creepy pe atât de convingător în rolul ăluia de conspiraț. Nu-i perfect, sigur. Sunt scene care parcă nu-și găsesc locul, iar personajele sunt oarecum schematice, nu prea dai de cine sunt cu adevărat oamenii ăia. Dar asta e detaliu comparativ cu atmosfera pe care o creează filmul. De-aia îi dau 4.5. E un film care te ține pe muchie de scaun fără să-ți trânțească în față tot răspunsurile. Recomand dacă vrei ceva solid la thriller-uri medicale.

Animația lui Don Bluth e tehnicamente impresionantă, asta nu se poate nega. Detaliile sunt frumoase, iar designul personajelor are personalitate. Dar filmul se simte fragmendat, ca și cum regizorul nu și-a putut decide dacă vrea să facă o poveste intimă despre o mamă curajoasă sau o aventură SF amprentată. Aceste două linii nu se îmbină prea bine. Mrs. Brisby e un personaj solid, iar tensiunea din primele scene funcționează. Problema e că odată ce intri în misterul NIMH, totul devine confuz. Dialogurile-s grele, poveștile din povești nu prea merge, și tonul sare dintr-un extrem în altul. E cumva dark și crude pentru un film de familie, dar nu destul de matur ca să funcționeze integral pentru adulți. Nu e un film rău, dar nici nu e ceva care să te marchez. Rămâi cu impresia că ar fi putut fi mai bun cu puțin mai mult focus și claritate.