Am stat să mă gândesc mult după ce am terminat "Simpsley". E unul din acele filme care încearcă ceva diferit, dar nu reușește pe deplin să găsească ritmul potrivit. Povestea e amuzantă, chiar e. Conceptul unui personaj caught between two worlds, între crimă și viață normală, avea potențial imens. Animația e plăcută la ochi, colorată, cu o estetică care te ține agăţat pe scaun. Dar undeva pe drum, poveștii i s-a pierdut firul. Partea cu comedy vine prea forțat uneori, iar tensiunea din secvenţele de crimă se pierde în glume care nu sempre funcţionează. E ca și cum regizorii nu s-au putut hotărî ce film vor să facă. M-am simţit mai mult amuzat decât cu adevărat emoţionat sau în șoc. Nu e rău, dar nici nu e ceva ce mă va obsidia. E filmul pe care îl uiţi după o săptămână, deși în momentul în care-l vezi ai o experiență okay. Recomand dacă ești pe Netflix într-o duminică plictisitoare, dar nu îl cauta anume.

Uite, "Mesaje pentru Isabelle" e o surpriză plăcută, nu știu exact ce mă așteptam, dar m-a ținut agățat. Ideea cu mesajele vocale care ajung la persoana greșită e destul de ingenioasă și Leah McKendrick o exploatează bine, chiar dacă în momentele de dramă simți puțin forțarea. Partea romantică merge natural, nu-i din astea zaharoase care te plictisesc. Personajele sunt reale, au defecte, se comportă cum ar trebui în situații absurde. Mesajele vocale sunt hilare, sincer, mi-au scăpat câteva zâmbete involuntare. Singurul minus e că la un moment dat simți cum se forțează drama pentru a da profunzime, iar final-ul e puțin predicibil. Dar nu-i dramatic, nu-i disaster. Recomand dacă ești în vena de ceva ușor și amuzant cu o doză de emoție. Nu e Hitch o să revoluționeze viața ta, dar e un film decent care-ți face bine la suflet.

Nolan a dat lovitura cu "Odiseea", mă rog. A luat povestea aia clasică și a făcut-o să pulseze pe ecran într-un fel care nu te așteptai. Vizual e absolut nebun, cu scenele cu Polyphemus și Sirenele care-ți rămân în minte. Actoratul solid, cinematografia aia caracteristică Nolan care-ți varsă în ochi efecte grandioase fără să fie artificial. Dar zic cinstit, pe alocuri simți că filmul se-ntinde. Sunt momente în care bufonezi puțin pe scaun, și nu din emoție, ci din oboseală. Cei 172 de minute nu curg nici pe departe natural în fiecare secundă. Ce m-a agăţat e cum a tratat duel-urile astea mitologice, cu detalii care-ți dau niște satisfacție de cinefil. Reîntâlnirea cu Penelope? Tare, din punct de vedere emoțional. Nu e perfectă, dar nici nu-i flopă. "Odiseea" e ambiţioasă și asta se vede. Merită văzută la cinema, chiar dacă trebuie să ții pasul cu ritmul ăla ciudat pe care-l are.

Reboot-ul live-action al „Vaianei" are momente de gust vizual și o Vaiana cu prezență solidă, dar filmul se simte oarecum împiedicat de propriile sale ambițiile. Thomas Kail reușește să reconstruiască peisajele oceanice cu o estetică plăcută, iar coregrafia are ritm. Problema e că nu găsesc prea multă încercare să depășească ceea ce a oferit deja animația din 2016. Dwayne Johnson în rolul lui Maui pare mai mult o variație a lui sine decât o reinventare a personajului. Ceva lipsește din energia și carisma pe care trebuiau să o mute dintr-un mediu in materia în altul. Dialogurile sunt previzibile, iar unele secvențe cu creaturi marine arată mai degrabă animate decât realiste, ceea ce rupe imersia. Nu e rău, doar nu sunt sigur de ce trebuia să existe. E competent, divertisment ușor pentru familie, dar lipsit de acea scânteie care ar face diferența. Merită vizionat dacă ești fан al francizei, dar te așteaptă mai mult al aceluiași lucru, nu o nouă perspectivă.

Mă gândesc că acest reboot al Stăpânilor universului e destul de solid, chiar dacă nu e ceva ce te-ar pune pe scaun. Travis Knight a făcut o treabă ok transformând cartea de colorat în ceva coerent, cu scene de acțiune care țin bine și construiesc tensiune. Nicholas Galitzine e ok în rolul lui Adam, face tranziția de la puștiu slab la erou superputernic fără prea mult cringe. Partea cu Teela și Duncan nu e neapărat genială, dar ai senzația că trăiești cu ei și nu doar îi privești din spate. Jared Leto ca Skeletor e un pic over the top, dar în filmul ăsta de acțiune se potrivește bine. E adevărat că nu-i o istorisire de neuitat și pe alocuri simți că-i prea liniar, dar uite, mă-ntorsesem copil și filmul ăsta pe care îl iubesc din copilărie chiar vorbește cu mine. Poți s-o vezi relaxat în weekend, e distracție pe care o merită.

Sequelul ăsta se simte mai sigur pe sine decât primul film, cu o animație care chiar stă bine și o premisă divertisantă. Ideea despre Băieții Răi care încearcă să fie morali, dar sunt trași în jos de noile „Fetele Rele", avea potențial pentru o critică mai înțepată asupra reformei și prejudecăților. Din păcate, filmul preferă să rămână în zonă de comedie ușoară și referințe la filme de spioni. Ce funcționează: design-ul vizual e solid, iar vocea lui Sam Rockwell dă o anumită greutate personajelor. Secvențele de acțiune sunt fluide și divertisante. Dar povestea în sine nu e nici pe departe suficient de inteligentă. Se resimte că scenariu-l joacă la sigur, repetând formule care deja funcționau, fără să riste prea mult. E un film pe care îl vei uita ușor după două săptămâni, dar în timp ce-l vezi, e okayish. Bun pentru copii și pentru ăia care vor ceva ușor la weekend, dar nu e ceva special în catalogul recent de animație.

M-a pus pe gânduri rău de tot acest film. Povestea asta cu tinerii care au hotărât să acționeze în loc să se uite pasivi m-a lovit direct în inimă. Markus Goller a reușit să transforme o dramă socială într-un material personal, plin de conflicte și dilemuri reale, nu doar moralizare goală. Ceea ce m-a marcat cel mai mult e cum filmul nu se rezumă la heroismul simplist. Da, sunt momente de speranță și determinare care te emoționează profund, dar pe parcurs vezi cum apare complexitatea, cum sistemul începe să te mechieze și să îți pun la îndoială propriile convingerile. Nu-ți dă răspunsuri ușoare. Actorii sunt credibili, iar ția narrativă e bine construită, deși în a doua jumătate simți că anumite mișcări se lungesc un pic prea mult. Nu-i filmul perfect, dar e greu să nu-ți rămână în cap. A-mi face pe gânduri e exact ce trebuia să facă.

"Începutul" e o peliculă ambițioasă care se avântă într-o premisă complexă fără să se sperie de propria complicație. Nolan construiește un univers de niveluri onirice stivuite una peste alta, iar conceptul e sigur fascinant. Leonardo DiCaprio duce o povară dramatică serioasă în rolul lui Cobb, iar restul distribuției se completează solid. Efectele vizuale sunt impresionante, mai ales scenele cu gravitația și transformarea peisajelor în vise. Totuși, filmul sufocă ușor sub greutatea propriei arhitecturi. Dialogurile explicative sunt dense, uneori puțin forcate, și pasionaților de intrigi emoționale pure li se cuvine mai mult decât reflecții filozofice prelungite. Actul trei, deși plin de mișcare, începe să se simtă redundant după jumatatea filmului. Nu-mi va rămâne o reinterpretare a narrativei onirice ca la alte capodopere SF. E o construcție impressionantă, abil executată. Merită văzut, doar nu e transformatoare cum vor spune unii.

Am intrat în cinema cu inima bătând repede, nu pot să mint. Filmul ăsta mi-a adus aminte cum e să simți fluturi în stomac pentru prima dată, doar că de data asta pe ecran. Nick și Charlie au o chimie care te lovește în plex, naturalețea cu care se iubesc e atât de rară să o vezi așa bine filmată. Ce m-a marcat cel mai mult e modul în care pelicula nu evită realitatea. Nu e doar un "trăiesc fericiți până la sfârșitul vieții", ci o explorare sinceră a fricilor, incertitudinilor și speranțelor unui cuplu tânăr. Scenele cu familia, cu prietenii, cum reacționează lumea la jurul lor, sînt puse cu atenție și sensibilitate. Wash Westmoreland a lucrat cu pricepere să transpună magia din universul Heartstopper fără să o dilueze. Poate nu e perfect pe toate planurile, dar intența e pură, iar emoția e autentică. Îți rămâne în piept după ce se-ntinde capetele de titlu. Filmul ăsta trebuia făcut și mă bucur că există.

"Strung" e un thriller care nu te lasă indiferent, chiar dacă nu e fără cusuri. Malcolm D. Lee construiește o tensiune solida, cu o progresie narativă care te ține cu ochii pe ecran până la final. Ceea ce funcționează cel mai bine e atmosfera sufocantă a filmului și modul în care reușește să te facă să-ți pui întrebări despre motivele personajelor. Acting-ul e convingător, iar relațiile dintre protagoniști au o complexitate care salvează scenele mai previzibile. Ritmul e bun, deși în actul doi simți o mica cădere de energie. Sunt câteva momente de logică scenaristica care te scoate din imersiune, dar nu-ți strica plăcerea generală. E genul de film pe care-l urmărești cu grijă și pe care nu-l uiți imediat după, dar nici nu-l recomandi cu pasiune incredibila. Solid și entertaining, nimic mai mult.