Bun, deci am vazut Hopperi și, sincer, e un film care merge bine dacă nu te gândești prea mult. Ideea cu comunicarea cu animalele prin roboți e destul de mișto și conceptul se vede în acțiune la inceput. Mabel e o fată de treabă, pasionată de natură, și-ți cere să o suporți. Problema e că după un timp, filmul se simte un pic repetitiv. Scenele cu animalele vorbind îți aduc zâmbet, dar nu e ceva care să-ți rămână în minte. Plot-ul merge pe o cale cam previzibilă cu povești despre mediu și protejarea naturii. Bine că transmite mesaje bune, dar execuția nu e grozavă mereu. E clar că Pixar și Disney au pus bani în producție, se vede în animații. Sunt destul de frumoase scenele cu natura și creaturile. Dar de cărărăturile și tensiune care te ține lipit de scaun? Cam puțin. Recomand filmul dacă ai copii și vreau ceva okay pentru o după-amiază relaxată. Pentru adulți? E distractiv, dar nu e ceva memorabil. Nu-l regret că l-am vazut, dar nici nu mă gândesc des la el.

Mă gândesc că "Mercy" e genul de film care te păcălește în primele 20 de minute. Ideea e chiar tare: detectiv într-un tribunal de AI, 90 de minute pentru a se salva. Sună ca "12 Angry Men" întâlnit cu "Minority Report", nu-i așa? Problema e că filmul nu știe ce vrea să fie. Vrei thriller psihologic, vrei acțiune, dar ajungi cu o mix ciudat care nu se potrivește prea bine. Chris Pratt face ce poate, e ok, dar rolul nu îi cere mare lucru. Rebecca Ferguson ca judecătoare AI e cam underutilizată, sincer. Bekhambetalov (da, da, știu că e regizor talentat) de data asta nu a găsit tonul potrivit pentru povestea asta. Vizual e decent, pe moments chiar te agață, dar scenariul e cam tare că umblă-ncolo fără să aprofundeze ce-ar trebui. Finalul e predictibil și nu prea îți lasă ceva la gândire. E filmul ăla pe care-l uiți a doua zi după ce-l termini. Merita o oră și jumătate dacă nu ai nimic mai bun de făcut. E ok de filmul, dar puteai aștepta mai mult.

Băi, "The Rip" e exact filmul pe care îl vrem când suntem saturați de thrillere preț­abile. Joe Carnahan a găsit rețeta magică: ia o echipă de polițiști, aruncă milioane în fața lor și urmărești cum se dezintegra prietenia ca zăharul în apă caldă. Matt Damon și Ben Affleck sunt delicioși în rolurile lor. Damon se zbate prin morală și suspiciune cu o tensiune care ți se lipește pe piele, iar Affleck face exact ceea ce trebuie fără să forțeze nimic. Chimia dintre ei e plăcută, dar și grea, pline de priviri care spun mai mult decât cuvintele. Ceea ce m-a fascinat cel mai mult e cum filmul transformă banii în caracterul unui personaj. Nu-i doar MacGuffin, e catalizatorul perfect pentru a arăta cine sunt oamenii când cred că nimeni nu se uită. Plot-ul se răsucește ca un șarpe, dar nicicând nu se simte forțat. Cinematografia și pacing-ul sunt impecabile. E thriller vechi ca pălăria, dar făcut cu ata și apă rece. Zece din zece.

Okay, trebuie să spun, asta a fost o surpriză plăcută! Nu mă așteptam să mă prindă atât de tare un Predator nou. De obicei, franciza asta e hit sau miss, dar Trachtenberg a găsit ceva fresh aici. Povestea cu Dek, Predatorul respins de clan, e genul de concept care sună ciudat pe hârtie, dar pe ecran funcționează perfect. Iar partenerul ăla android, Thia, aduce o dimensiune interesantă. Interacțiunea dintre ei e chiar haioasă și emoționantă pe alocuri, ceea ce nu te aștepți la un film de acțiune. Acțiunile sunt solide, cinematografia e frumoasă pe planeta aia dezolată. Sunt câteva scene care mi-au accelerat pulsul. Singurul lucru e că mai încolo devede un pic repetitiv în unele secvențe, și nu toate personajele secundare m-au marcat. Dar na, e filmul care merita o vizionare. Dacă iți place franciza și îți plac aventurile spațiale, nu o să-ți pară rău de orele petrecute. E solid entertainment, pur și simplu.

După cinci sezoane de declin progresiv, filmul Peaky Blinders reușește să readucă Tommy Shelby în forma lui de glorie. Harper construiește o trama cu mai multă greutate decât ultimele episoade seriale, iar Cillian Murphy se avântă din nou în rolul personajului cu o intensitate care lipise din final. Povestea despre nazism și economia britanică avea potențial să devină pedantă, dar scenariul o ține suficient de activă pe front personal. Cinematografia e sobră și potrivit coloristică pentru perioada asta mai mură a personajului. Relația cu fiul înstrăinat funcționează emoțional, chiar dacă nu e o descoperire dramatică majoră. Singurul lucru care mă deranjează e ritmul, care se simte puțin grăbit în actul doi, ca și cum Harper ar fi avut prea mult material și prea puțin timp. Nu e filmul perfect pe care și-l doreau fanii, dar e o încheiere cuvântă pentru seria asta agitată.

"Ei te vor ucide" e într-adevăr o nebunie, dar una care merge. Sokolov construiește o noapte grea în hotelul Virgil cu pulsul unui film de acțiune și glume negre care nu se tem de propriul lor absurd. Actul de supraviețuire se transformă rapid într-un dans periculos între ororile cultului și umorul brutal care te face să rîzi chiar când ar trebui să te înspăimântezi. Ce funcționează cel mai bine e energia neînăbușită și design-ul vizual plin de culoare care nu se avântă apăsat în parodie. Zazie Beetz duce filmul pe umeri cu naturalețe, iar dinamica dintre ură și absurd îți captează atenția peste puloi de sânge. Minusul: uneori pare că Sokolov aruncă orice îi trece prin minte pe ecran. Ritmul se poate simți neuniform, iar unele scene de umor nu lovesc cu aceeași precizie. Totuși, pentru cineva care vrea ceva diferit de la genul de acțiune horror, asta e o alegere sigură. Nu e perfectă, dar e cu siguranță vie.

Am urmărit "Les rayons et les ombres" și m-a surprins cum reușește filmul să transforme istoria într-o experiență emoțională autentică. Xavier Giannoli construiește o narațiune care nu se lasă în cuvinte goale, ci te pune direct în pielea personajelor. Ceea ce m-a atins cel mai mult e modul în care se explorează conflictele interioare, nu doar cele externe. Nu e doar un film de epocă care se complace în recuzite și decor. Actoriile sunt solide, iar scenele finale m-au lăsat cu o gândire care nu dispare imediat după ce se-ntinde creditul. Singurul lucru e că pe alocuri ritmul cam încetinește și pierzi ușor firul, mai ales în partea a doua. Nu-i ceva dramatic, dar nu era nevoie nici de aceste momente mai moale. Oricum, e un film care merită. Dacă iți plac dramele istorice cu adâncime emoțională, nu-l rata. Nu-ți va schimba viața, dar cu siguranță te va face să simți ceva.

Uite, "Proiectul Hail Mary" e o ușoară dezamăgire. Am intrat cu așteptări mari, dar filmul se simte cam forțat în unele momente. Ryan Gosling face treaba lui, dar scenariul nu-i dă mult cu care să lucreze. Ideea e interesantă, admit, dar execuția e mediocră. Prea mult timp petrecut cu explicații științifice care te plictisesc în loc să te captiveze. Și umorul, Doamne, e atât de plastic. Simți că încearcă prea tare să fie amuzant și nu scoate decât niște zâmbete forțate. Vizual e okay, nu mă plâng acolo, dar asta nu-i de ajuns. După o oră mi-am pierdut interesul și am așteptat pur și simplu să se termine. E filmul ăla pe care-l uiți imediat după ce ies din cinema. Dacă ți-e cu adevărat foame de science-fiction, e decent. Altfel, nu-ți pierde vremea cu el.

Am urmărit Humint și sincer m-a surprins. Se anunța ca un thriller de spionaj plin de adrenalină, și într-o oarecare măsură asta și e, mai ales în scenele de deschidere și închidere care m-au ținut cu sufletul la gură. Problema e că între aceste momente intense, filmul se-ntinde într-un ritm mai lent, aproape meditativ. La început m-a deranjat, dar apoi am realizat că asta e tocmai punctul forte, nu slab. Tensiunea dintre agenții sud și nord-coreean nu e doar fizică, ci psihologică, și asta cere timp. Actoria e solidă, dialogurile au greutate, iar peisajul rusesc devine personaj el însuși. Nu-i un film care te păcălește cu explozii la fiecare cinci minute, și cred că asta i-a dăunior unor oameni. Dar pentru mine, această abordare subtilă a spionajului real mi s-a potrivit perfect. Nu-i impecabil, dar merita văzut.

Omule, această capră mică m-a furat inima! "Cel mai tare din parcare" e exact genul de film care te face să realizezi că nu trebuie să fii cel mai mare ca să fii cel mai bun. Archie e atât de chipeș și determinat încât oricine ar vrea să-l urmeze până la capătul lumii, chiar și pe terenuri care se schimbă mai des decât schimbă de părere politicienii. Povestea e clasică (da, am și eu observația asta), dar cumva chiar funcționează. Echipa lui are chimie extraordinară, dialogurile sunt hilare fără să fie forțate, și vizualele... vai, sunt splendide. Designurile animalelor sunt mișto, iar roarball-ul e atât de nebun încât nu-ți vine să crezi că nu exista mai devreme. Coechipierii lui Archie au personajele care se dezvoltă frumos, nu-ți cad din cer. E filmul ala perfect pentru toată familia, dar nicio clipă nu se vede că se gândesc doar la copii. Totul e curat realizat, plin de energie și, sincer, dacă îți place genul, îți garantez că vei iubi asta. Neapărat!