„Peaky Blinders: The Immortal Man“ te lasă să speri până în ultima clipă că binele va triumfa – fie că vorbim despre sfârșitul războiului, despre împăcarea cu trecutul, reînnodarea legăturilor de familie sau găsirea unei căi de a ușura povara sufletului. Însă nu ni se oferă un final de Hollywood, ci unul shakespearian, iar tot ce rămâne este replica rostită de Red (Morgan Freeman) în „Închisoarea Îngerilor“: „Speranța este un lucru periculos“.

Onest să fiu, "Cod roșu: Apocalipsă" e genul de film pe care îl urmărești cu o bere în mână și gândul că nu-ți vei pierde o oră din viață. Și surpriza, surpriza... nu-ți pierzi, ba chiar te distrezi teribil. Premisa e absurdă în modul cel mai fericit posibil: o ciupercă mutantă că pe-acasă, doi tineri angajați care-și spun probabil și acum de ce nu și-au dat demisia mai devreme, plus un specialist în bioterorism care parcă a ieșit din alt film. Dar genial, nimic din asta nu sună prost când filmul asta are consemnul clar: hai să ne amuzăm, nu să salvez omenirea cu o narație dramatică. Partea bună e că înțelege exact ce vrea. Nu se lasă pe mâini la propriile pretenții. Umorul e specific, acțiunea e rapidă și ciuperca mutantă e atât de ridicolă pe cât de groasă, ceea ce-i conferă o anumită șarm. Nu e perfect, clar. Sunt scenarii predictibile și dialogue care-ar putea fi mai bine calibrate. Dar pentru o noapte de film fără prea mult efort cerebral? Sunt pline. 4.5/5 porque n-am dat 5 doar din respect pentru filme care-au vrut mai mult decât asta și au reușit. Dar serios, nu-l rata.

Paul Feig știe cum să construiască tensiune într-o casă boierescă. "Menajera" e o intrare solid-făcută în genul thriller psihologic, cu o premisă simplă dar efectivă: o femeie vulnerabilă care intră în lumea unui cuplu enigmatic și periculos. Amanda Seyfried duce aici greutatea filmului cu o interpretare nuanțată, oscilând între ingenuitate și paranoia. E greu să nu te gândești la "Suspiria" sau la alte thrillere clasice când priveștii scena cu scena cum familia dezvăluie adevărata ei față. Dar asta e și punctul slab, cred. Povestea merge pe urmele unui scenariu prea cunoscut și nu surprinde prea mult dacă ai mai văzut din genul ăsta. Regie curată, cinematografie plăcută, pacing decent. Meritul cel mai mare e că menține interesul până la sfârșit, chiar dacă revelațiile finale nu sunt mind-blowing. E un film pe care îl urmărești cu plăcere într-o seară, dar care nu lasă mult după ce se termină.

Am ieșit din cinema cu o mixtura ciudată de uimire și neliniște, exact cum și-o dorea del Toro. Filmul ăsta nu e doar un remake, e o meditație asupra obsesiei și a preților pe care îi plătim pentru ambiție. Oscar Isaac e sobru, periculos în rolul lui Pretorius, transformând un personaj care putea fi ridicol într-un om îngrozitor de real, gândindu-se doar la știință și neînțelegând (sau nu-i pasă) că joacă cu lucruri care nu ar trebui să-l intereseze pe nicine. Vizual, e absolut fascinant. Del Toro ține tot lanternele acum, crepuscul constant, arhitectură gotica, iar creatura în sine... mă așteptam să fie o prezență sperie-copii, dar în schimb e ceva trist și complex. Ai simți viață în fiecare cadru, chiar și în tăceri. Singura cauză pentru care nu dau 5 pline e că în actele doi și trei se simte puțin că narrativa se-ntinde. Oricum, asta e cinema pe care vreau să-l reiau imediat. Lăsa-mi filmul ăsta în cap o bună vreme.

Am intrat în sala cu așteptări mari, dar "Mașină de război" m-a lăsat pe jumătate mulțumit. Acțiunea e masivă, efectele speciale sunt impresionante și scenele de luptă cu ființa extraterestră sunt într-adevăr tensionate. Patrick Hughes știe cum să construiască un climax, asta trebuie să recunosc. Problema e că după toată exploziile și armele grele, rămân gol din punct de vedere emoțional. Personajele sunt previzibile, dialogurile ușor plictisitoare. Genistul protagonist ar putea fi orice tip din alte filme de acțiune, nu am simțit o adevărată legătură cu el. E ca și cum filmul merge pe autopilot, urmărind formula cunoscută. Totuși, nu e rău complet. Pentru o vizionare pur de acțiune, unde vrei să te lași dus de adrenalină, funcționează. Doar că mă gândesc la cât ar fi putut fi mai profund, mai interesant. E o misiune care ar merita mai mult decât o simplă scenă de bătaie epică. Merită vizionat dacă ești fan hardcore al genului, dar nu o recomand orbește. 3.5 din 5 e justa.

Noroc, ura și la gară e acel film care te face să râzi la o glumă, apoi te bate cu o observație socială și îți lasă semne de întrebare. Gore Verbinski a reușit să țeasă o poveste SF absurdă cu suficient haos controlat încât să te ții atașat pe scaun. Sam Rockwell e fantastic în rol de viajator temporal obosit care se repeă pentru a 117-a oară. Tipul ăsta pare că a jucat Minesweeper cu realitatea și a pierdut de fiecare dată. Ceilalți actori complică lucrurile în mod distractiv, cu personaje atât de nepotrivite pentru salvarea lumii că e de-a dreptul genial. Richardson, Peña și compania formează o mică echipă de absolute nefericire care-ți crește simpatia. Filmul critică rețelele sociale și algoritmii cu degetul ușor ridicat. Nu-i academia, dar nici nu-i stupid. Locurile slabe? Actul doi pălește puțin și anumite glume nu-și găsesc țintă. Totuși, e destul de divertisment și inteligență lucrând în tandem. Recomand să mergi cu așteptări realiste. E o comedică SF care se distrează pe propriul ei teren, nu opera magistrală pe care o aștepta toată lumea.

Dune e o producție vizual impresionantă, Villeneuve știe cum să construiască lumi pe ecran. Cinematografia și designul acestui univers din Frank Herbert sunt de invidiat, iar Hans Zimmer oferă o coloană sonoră care-ți răsună în urechi mult după ce iese creditul final. Problema e că filmul se simte într-un fel incomplet. E clar că e doar prima parte și asta se vede în ritm, în modul în care anumite elemente sunt lăsate în aer. Paul Atreides rămâne o prezență mai mult decât un personaj cu care să te conectezi cu adevărat, și chiar dacă Timothée Chalamet face ce poate, dialogu-i sună forțat uneori. Intriga politică din spatele scenelor e mai interesantă decât ceea ce se întâmplă pe ecran. Apoi vine partea cu dunele și morările, care-i de impact, dar nu suficient ca să compenseze primele două ore care-și caută ritmul. E un film pe care vreau să-l apreciez mai mult decât o fac. Ambițios, frumos, dar pe clipe și destul de lipsit de urgență emoțională.

Am văzut Răzbunătorii de vreo trei ori și de fiecare dată mă încântă. Joss Whedon a făcut o treabă grozavă aducând laolaltă atâția supereroi fără ca filmul să devină un haos total. Iron Man, Captain America, Thor și ceilalți funcționează perfect ca o echipă, chiar și cu egos-urile lor gigantice. Ce mi-a plăcut cel mai mult e chemistryul dintre actori. RDJ e hilarious ca de obicei, iar scena din New York e cu adevărat spectaculoasă. Efectele speciale sunt ceva de vis și acțiunea nu te lasă să respiri. Singurul lucru e că povestea nu e foarte profundă, Loki e cam plat ca antagonist și uneori se simte prea mult de joc. Dar asta nu e suficient ca să strice asta de film. E filmul Marvel perfect pentru oricine vrea să se distreze la cinema. Recomand cu încredere.

Am intrat în sală cu speranțe mari, dar filmul meu le-a dezamăgit. "Proiectul Hail Mary" are premisa unui science-fiction solid, iar premisa amneziei unui profesor-cosmonaut pe o navă izolată putea fi intrigantă. Problema e că execuția cade plat în prea multe momente. Ryland Grace se chinuie să-și găsească drumul prin povestea asta, iar nici cineaștii Phil Lord nu pare prea interesat de profunzimea personajului. E mai mult o succesiune de puzzle-uri să fie rezolvate decât o călătorie emoțională adevărată. Actorii fac ce pot, dar dialogurile nu îi ajută, iar acțiunea nu creează tensiune reală. Scenele din spațiu arată bine din punct de vedere tehnic, dar cosmosul pe care-l vedem e prea steril. M-am gândit la "Interstellar" și aveam impresia că urmez ceva similar. În schimb, obțin un film care vrea să fie clever dar rămâne superficial. Nici măcar misterul substanței care omoară soarele nu prea te face să te gândești la ceva. E entertainment fără suflet, un fel de excursie spațială plictisitoare cu momente sparse de interes. Merita pe jumătate, nu prea mai mult.

Hopperi e chiar o surpriză plăcută, trebuie să recunosc. Disney și Pixar au reușit să facă ceva ce părea imposibil: un film de ecologie care nu te duce direct în coma. Mabel e o protagonistă genuini care nu-ți cere să o suporți din obligație, iar conceptul "saltului de conștiință" e suficient de nebunesc ca să funcționeze. Partea cu comunicarea cu animalele are niște momente hilare, mai ales când realizezi că veverițele sunt muncitori cu drepturi de negociere. Animația e impecabilă, cum te-ai aștepta de la Pixar, și povestea nu se forțează pe ecologism ca o reclă pentru ONG. Nu-i perfect, totuși. Uneori dialogurile cad prea ușor în morală, iar mai spre final devine puțin prea predicator. Dar asta nu stinge farmecul general. E filmul pe care vreau să-l văd iar în iarna asta, ceea ce pentru mine e testul suprem pentru orice animație.