Okay, deci am urmărit asta ieri seară și nu știu exact ce să zic. "Citizen Vigilante" e un film care se țintește să fie serios și brutal, dar ceva nu merge bine. Ideea e interesantă, un tip care-și ia justiția în propriile mâini și ajunge să devină viral pe rețele, dar execuția e cam slabă. Scenele de violență sunt okay, nu mă înțelege greșit, dar parcă nu prea rezoneaza emotional. Conflictul cu șeful poliției putea fi ceva mai complex, iar actoria e... meh, nimic special. Boll încearcă să facă ceva grav, dar rezultatul e mai mult o acțiune mediocră decât un thriller gânditor. Nu-i rău să-l vezi dacă ai nimic mai bun de făcut, dar nici nu merg să-l zic obligatoriu. Trei din cinci mi se pare pe bună dreptate.

Am avut sentimente mixte cu "Fratele cel mic" și sincer, asta e o problemă. Filmul se vrea o comedie despre contraste și reconciliere, dar cumva rămâne într-o zonă gri unde nu mă-a făcut nici să râd cu adevărat, nici să mă emoționez prea mult. Matt Spicer știe cum să filmeze frivolitate urbană, asta e clar. Dinamica dintre cele două personaje promite multe la început - agentul obsedat de bani versus fratele risipitor are potențial. Dar scenariul pur și simplu nu aprofundează suficient conflictele dintre ei. Sunt momente amuzante, nu mă-nțeleg greșit, dar adesea simți că gluma e construită doar pentru a exista, nu pentru a spune ceva. Ceea ce m-a frustat mai mult e că filmul nu decide dacă vrea să fie o satire ușoară sau drama cu grijă. Se-ntinde între astea două fără să reușească prea bine niciunul. E ca și cum ar fi vrut să fiu atât amuzat cât și mișcat, dar mi-a oferit doar jumătate din fiecare. Cu toate astea, actorii fac eforturi reale și sunt anumite scene care țin. Nu-i rău, doar că merita mai mult. Un film ok pentru o seară liniștită, dar care nu-ți rămâne în gând.

Revenit la Milano după 20 de ani m-a pus în situația ciudată de a mă așteppta la magic și de a găsi doar ecouri. „Diavolul se îmbracă de la Prada 2" se bazează prea mult pe nostalgia pentru originalul care ne-a făcut să iubim aceste personaje, dar nu oferă destul ca să stea pe picioare proprii. Meryl Streep e în continuare rece și elegantă ca Miranda, asta nu se discută. Însă conflictul cu Emily și revenirea lui Andy se simt forțate, lipsite de acea tensiune sofisticată pe care o avea prima parte. Filmul merge prin moțiunile comediei de birou fără să găsească ceva nou să spună despre aceste oameni după atâția ani. M-am bucurat să-i revăd, dar asta a fost și cel mai mult pe care l-a oferit filmul. Direcția e competentă, dialogurile au momente bune, dar totul simte că reîncălzește ceva ce nu mai cere să fie reîncălzit. E ok dacă ești fan nostalgic, dar nu e o continuare pe care o așteptai.

Craig Gillespie încearcă să readucă Supergirl în mod mai gritty și matur, iar asta se vede în anumite momente. Vizualul cosmic e solid, iar Milly Alcock face o Kara vulnerabilă și furie, nu doar o extensie zâmbitoare a lui Superman. Problema e că filmul se poticnește într-o povestire care nu știe exact ce vrea să fie. Conflictul dintre personaj și datoriile ei devine repetitiv, iar dinamica cu tovarășul neașteptat nu generează tensiunea pe care o așteptai. Regie competentă, dar fără vlagă. Se simte mai mult ca o obligație în franciza DC decât ceva cu adevărat curajos. Ceva zile după ce ți-l urmărești, realizezi că nu prea îți amintești scene memorabile. Nici rău, nici bun, doar... acolo.

"Misterele fluviului" e una dintre alea filme care te lasă gândindu-te mult după ce se termină. Eastwood construiește o narație deasă, unde trecutul și prezentul se întrepătrund în fel și chip, iar vina și suspiciunea devin mult mai complexe decât pare la început. Penn și Robbins sunt extraordinari în scene pline de tensiune psihologică, fiecare gând apărut pe fața lor spunând o poveste. Ceea ce mă fascinează e cum regizorul transformă o crimă într-o explorare asupra traumei și răzbunării. Nu e filmul ăla clasic de detectiv cu răspunsuri clare. Aici, adevărul se-ntinde pe mai multe straturi, iar personajele se descalcă în propriile lor demoni. Cinematografia e mohorâtă perfect, accentuând melancolia acestui Boston gri. Singurul lucru care m-a făcut să hesit puțin e finalul. Nu-i negativ, dar cumva nu-i la fel de puternic ca tot ce se-ntâmplă până atunci. Oricum, e un film care merita revăzut, cu acting solid de la tot castul și o regie care știe exact cum să mențină presiunea. Complet meritat pe lista de thriller-uri de referință.

Sincer, m-am simțit puțin dezamăgit de filmul ăsta. Era atâta potențial cu Ultron ca antagonist, conceptul e solid, dar cumva s-a pierdut pe parcurs. Prea multă acțiune și prea puțini momente care să mă lege emoțional de poveste. Scena cu Vision era interesantă, dar restul? Părea că filmul aleargă dintr-un loc în altul doar ca să aibă explozii și bătăi spectaculoase. Efectele sunt bune, nu mă-nțeleg, și actorii se descurcă decent cu rolurile lor. Dau bine pe ecran, dar senzația asta că o toată treaba-i doar o mașinărie uriașă de divertisment fără ceva cu adevărat la inimă m-a ținut departe. Parcă lipsește aia, poftă de viață, improvizație. Toți factorii sunt acolo, dar nu se conectează bine. Nu zic că e rău, doar că mi-a lipsit ceva. Nu m-a marcat cum ar fi trebuit. Raport calitate-divertisment, e ok, dar rămâi cu senzația asta că ai urmărit o mașină bine oleiată care merge, dar nu prea te emoționează.

Am urmărit și mie acest documentar, deși știam în ce mă bag. Avery construiește o narațiune alternativă la evenimentele din 11 septembrie, cu arhivă și mărturii care îți pun semne de întrebare. Cinematografia e sobră, iar montajul știe cum să-ți creeze tensiune, asta trebuie să recunosc. Problema e că filmul oscilează între speculație și certitudine fără a clarifica granița. Unele observații tehnice sunt interesante, dar alții au fost deja dezmințite de experți. Mi s-a părut că regizorul, în loc să exploreze critic toate perspectivele, aleargă după o concluzie prestabilită. E inerent ideologic, ceea ce nu-i condamnabil în sine, dar afectează credibilitatea. Nu e prost făcut din punct de vedere tehnic. Dacă ești receptiv la ideile Alternative, probabil o să te agite. Pentru mine a rămas o lucrare interesantă dar incompletă, care-și bate rău capul între documentar și propagandă.

Am revăzut "Povestea Jucăriilor" și sincer, mi-a amintit de ce am iubit asta cand eram mica. Woody și Buzz sunt personajele perfecte pentru o poveste despre prietenie și acceptare, iar dinamica dintre ei nu se plictisește nici acum. Ce m-a lovit cel mai mult e cum filmul nu vorbește direct despre sentimente, dar le transmite perfect prin fiecare scenă. Animația e clar primitiva comparativ cu ce avem acum, dar asta nu strica nimic. Dimpotrivă, are o caldură pe care filmele moderne le pierd uneori. Vorbesc serios, dialogurile sunt pline de umor atât pentru copii cât și pentru adulți. Scene ca aceea de la Sid m-au făcut să râd de fiecare dată. Singurul lucru e că, din perspectiva de azi, unele momente mi se par puțin grăbite spre final. Dar asta e o critică mică la un film care a schimbat cu adevărat industria. Merită cu siguranță revedere, chiar dacă ți-ai amintit deja povestea.

Cameron se întoarce în Pandora cu aceeași fascinație pentru spectacol vizual, dar de data asta senzația de novitate e mai ștearsă. "Avatar: Foc și cenușă" arată impecabil, fiindcă știu deja cum să construiască lumi pe ecran, iar tribu Cenușii cu peisajul arid e o idee interesantă de contrast. Problema e că narația pare să marcheaze pasul, repetând teme de colonialism și dominație fără a le împinge mai departe în teritoriu nou. Actingul e solid, personajele feminine au o forță apreciabilă și cinematografia 3D e într-adevăr de invidiat. Totuși, după cinci ore de Avatar, sentimentul e de deja-vu artistic. Cameron face ce știe să facă bine, dar filmul nu explorează cu adevărat ce vrea să spună despre război și diferență. E tehnic excelent, vizual intoxicant, doar că creativ platos. Merită văzut pe ecran mare, dar nu-ți lasă cu mult de meditație după plecarea din sală.

Am urmărit Povestea Jucăriilor 2 și sincer, m-am gândit toată vremea la originalul. E o continuare decentă, nu mă înțelegi greșit, dar lipsește o parte din magia pe care am simțit-o atunci cu primatul film. Ceea ce mi-a plăcut: Jessie și povestea ei m-au emoționat rău de tot. Scenele cu Woody în apartamentul colecționarului sunt inventive și pline de umor. Animația e frumoasă, mai ales pentru epoca aia. Buzz e amuzant și acțiunile din cameră îți zâmbesc la gură. Dar... ceva lipsea. Parcă filmul era prea aglomerat, prea multe personaje noi, prea multe scene care se-ntârzie. Mi-a fost greu să mă atașez la noile jucării cum m-am atașat la Woody și Buzz în primul film. Și finalul, deși are momente frumoase, nu m-a pus pe gânduri cum a făcut originalul. E un film bun pentru copii și pentru fani ai francizei, dar ca film de sine stătător, m-a dezamăgit puțin. Nu e rău, doar că putea fi mai bun.