Adrian Grünberg reușește să construiască un thriller de acțiune solid, care merge cu stacojiu dintr-o scenă în alta fără să se încurce prea tare în propria narațiune. "Protector" are o premisă simplă și directă, ceea ce funcționează în avantajul lui, nu împotriva. Actorul principal transportă filmul pe umeri cu o prezență fizică convingătoare, deși dialogurile ar fi putut fi mai elaborate. Secvențele de acțiune sunt bine coreografiate, cu o cinematografie care știe cum să captureze violența fără să devină gratuită. Unde mă duce puțin dezamăgit e în al doilea act, când poveștile secundare se suprapun și pierd din ritm. Totuși, e clar că Grünberg știe ce face. Filmul nu se ia prea în serios și asta e meritul lui. Nu e un Bourne sau un John Wick, dar nici nu se preface să fie. E doar o funcțiune solid executată, care îți ocupă weekend-ul fără regrete. Merită vizionat dacă ești în mood pentru acțiune fără prea multă complexitate.

Am revăzut filmul asta după ani de zile și sincer, e ca o pereche de pantofi de cowboy care nu îți cade niciodată prea strâmt. Povestea Jucăriilor e genul ala de film care îți poate da crize de nostalgie chiar dacă nu ai urmărit-o de când erai mic, și e perfect acceptabil să plângi la o scenă cu două jucării care se autocurață pe o grilă de grătar. Chemia dintre Woody și Buzz e genială, sincer. Au reușit să creeze doi caractere care se urăsc cu stilul unei vechi comedii de pereche, dar cu suficient ciment emoțional sub suprafață. Animația e decent revolutionară pentru 1995, chiar dacă acum oamenii critică CGI-ul ca și cum ar fi creat cu pixeli din epoca pietrei. Partea cu Sid, vecinul psihopat care-și torturează jucăriile, e probabil cea mai întunecoasă parte a unei filme pentru copii din perioada aia. Lucrează perfect ca sursă de tensiune. Singurul lucru care mă ține de la un 5 plin e că unele momente se simt ușor datate din perspectiva modernă. Dar na, asta e o observație mică. Filmul asta e o bijuterie.

Mike Newell reușește să facă ceva interesant în "Zâmbet de Mona Lisa", deși filmul se încadrează destul de bine în formule deja cunoscute. Julia Roberts e convingătoare în rolul unei profesoare care vine să zguduie fundamentele unui colegiu eminescian din anii '50, unde tinerele sunt gata să se mărture după cum dictează societatea. Ceea ce funcționează cel mai bine e tensiunea dintre conservatorism și dorința de libertate. Scenele dintre Roberts și elevele ei au o energie reală, o sensibilitate în dialog care nu cade în patetism. Regie e sobră, vizual plăcut fără să se forțeze, iar soundtrack-ul sprijină atmosfera fără să o domineze. N-aș spune că e original, sincer. Tema profesoarei rebele care inspiră o generație e cunoscută, iar dezvoltarea emoțională a unora dintre personaje simte că-și forțează din când în când pasul. Dar frumusețea e în detalii, în modul în care Newell construiește relațiile și în performance-ul actricelor care susțin bine întreaga poveste. E un film care merită văzut pentru subtilitatea lui, chiar dacă nu-ți va rescrie viziunea asupra cinemaului.

Oare asta e o remake? Mă rog, nu prea mă întereseaza, pentru că ce am văzut mi-a placut teribil. Scott Derrickson a făcut ceva prea mișto cu povestea asta despre extraterestrul Klaatu care vine pe Pământ cu o misiune destul de înspăimântătoare. Ideea că o specie avansată ne evaluează pentru a ne salva planeta e genială, sincer. Keanu Reeves joacă perfect acest personaj rece și misterios, și tensiunea crește constant. Filmul nu e doar science-fiction obișnuit, e și o avertizare ecologică care se simte relevantă chiar și acum. Vizualurile sunt spectaculoase, iar acele scene cu roboții care distrug tot sunt de-a dreptul intense. Cel mai fain e că nu-ți dai seama ce o să se întâmple. Sfarsitul e puternic și te face să reflectezi la felul în care tratăm planeta. Un film care îți rămâne în minte, care te pune pe gânduri. Recomand oricui îi place SF-ul cu sens, nu doar bombele și explozii.

Sincer, am intrat în sală cu gânduri împărțite. Știu că oamenii iau în serios versiunea din '97, dar această nouă variantă m-a surprins plăcut. E mai degrabă o aventură haioasă decât horror clasic, și nu mă pot plânge pentru asta. Ideea cu circul pus în fața unei anaconde urâte e genială. Veți râde de cum încearcă acești artiști să se descurce, iar asta e exactamente punctul tare al filmului. Scenele de supraviețuire sunt creative, iar personajul braconierei aduce o tensiune bună fără să devină ridicol. Da, sunt momente în care filmul se apucă prea mult de comedie și pierde puțin din suspans, dar chiar aia funcționează pentru el. Tom Gormican știe cum să construiască o scenă în care râzi și tremuri în același timp. Nu e o capodoperă, dar e o experiență pe care merită s-o trăiești la cinema. Dacă aștepți să te săngeteze de frică, nu e filmul ăsta. Dar dacă vrei o seară cu acțiune, umor și un șarpe beșmetean, mergi cu încredere.

Humint e una din acele filme care te-n uimește și te dezamăgește aproape în același timp. Ryu Seung-wan construiește o poveste de spionaj cu ambițiuni serioase, iar primele și ultimele scene sunt într-adevăr explozive. Tensiunea geopolitică dintre agenții sud și nord-coreeni funcționează bine pe hârtie, doar că pe parcurs filmul cade într-o stare de somnoență narativă. Actoria e solidă, dar prea des personajele par să stea și să vorbească despre ce s-ar putea întâmpla, în loc să lase acțiunea să vorbească. Ritmul inconsistent e problemă reală, parcă Seung-wan nu s-a hotărât dacă face un thriller politic sau un action movie. Scena de criză există, dar se-ntinde nervos între secvențe talentate și momente care te fac să te-ntrebi cât mai e până în sfârșit. Cinematografia și design-ul sonor salvează situația de mai multe ori. Merită vizionat pentru cine iubesc filmele de spionaj, dar nu e experiența care rămâne cu tine mult timp după titlurile de final.

Okay, deci am încercat să mă gândesc bine la "Mike & Nick & Nick & Alice" și sincer, am avut senzația că filmul nu știe ce vrea să fie. Pe de o parte, e o comedie de gangsterii care pare să se ia în serios, pe de alta-o încurcătură cu mașina timpului care nu servește la mult. Ideea e chiar haioasă pe hârtie, nu mă-ntelegem greșit. Doi tipi care se-ndrăgostesc de aceeași fată, o noapte nebunească, și apoi apare și mașina timpului? Putea fi ceva fain. Dar execuția... nu prea a funcționat. Jocul actorilor nu m-a salvat-o, chiar dacă-au dat totul. E prea de-a-ntâmplatu, prea des pauzele nu-și găsesc ritmul bun. E tipul ala de film pe care-l urmărești și realizezi că preferai ceva mai liniar, mai ușor de digerat. Nu-mi pare rău că l-am văzut, dar nici nu mă gândesc să mă-ntorrc la el. Dacă ți se-ntâmplă să-l dai peste cap, e okay pentru o seară plictisitoare, dar sigur nu-i în topul comediilor recente.

Am ieșit din cinema cu o zâmbire melancolică pe față. "Juste une illusion" e aia care te face să râzi, apoi brusc să te întorci cu gândul la propriile ilusii, propriile compromisuri. Nakache știe cum să amestece umorul cu realitate tare, iar aici a reușit mai bine decât așteptam. Personajele sunt vii, pline de contradicții, exact cum suntem și noi în realitate. Nici nu sunt eroi, nici dușmani, sunt doar oameni care se tot mințesc. Scenele de comedie funcționează pentru că nu sunt forțate, iar când filmul se întoarce spre partea dramatică, simți cu adevărat strânsura în piept. Singurul lucru care m-a deranjat puțin e că în al treilea act pare să piardă din ritm. Încă merge bine, dar asta mica șovăire m-a ținut să nu dau 5 stele. Totuși, e o noapte la cinema pe care o recomand cu plăcere. Pur și simplu apasă pe o coardă care stă cumva adânc în fiecare dintre noi.

Am venit la asta ca la orice comedie Farrelly, cu asteptari mici și gata-fu pe ride. Și uite, nu m-a dezamagit complet, dar nici nu m-a socat. Brad și Elijah sunt charismatici și-și joaca bine partea de doi idioți care se-au gândit că mingile în sus pe mingile de fotbal e ideea celei de-a zecea generație. Comedia e acolo, chiar am râs la câteva scene cu fani furioși și situații absurde în Brazilia. Scenele de acțiune sunt decente, nu-i zic nu, dar simt că s-a ras prea mult pe-aceeași coarda. Problema e că între bromuri și explozii, scenariu efectiv nu prea e. Parcă-ți dai seama de la kilometrul unu că se-ntâmplă ce trebuie să se-ntâmple, fără prea mult twist. Peter Farrelly face ce știe, dar fără ceva mai mult de jus. Filmul e vesel, e agitator, dar după o jumătate de oră ti se-ntinde puțin. De privit e ok o sâmbătă seara, dar nu-i unu pe care să-l ții minte prea mult.

Dacă te gândești că e o comedie obișnuită despre dresaj, gândești greșit. "Mănâncă, roagă-te, latră" e mai mult o carte de filozofie de viață mascată în haos canin și propriile noastre neurotic. Marco Petry face ceva greu de făcut: te face să razi de oamenii cu probleme fără să-i judeci. Conceptul asta de a vedea cum cinci oameni complet pierduți încearcă să-și duca cățeii la un profesor din munți e genial. Filmul stie exact că nu ciocanelul e problema, ci proprietarii lui. E ca și cum ai urmări pe cineva care merge la psiholog, dar convinge toți prietenii să mergă și cu ele. Actoria e pe fir, dialogurile sunt pline de mici momente amuzante care cresc organic, nu cad din senin. Și da, cățeii sunt absolut adorabili și complet infernali. Nota puțin mai mică decât cinci pentru că ultima treime se mai târâie ușor, dar până atunci e pură plăcere.