E greu să nu te lași sedus de acest film, chiar dacă la prima vedere pare o comedie ușoară despre moda. David Frankel reușește ceva mai greu decât ar părea: transformă o poveste de initiere într-o meditație subtilă despre compromisuri și ambiție. Meryl Streep e, desigur, excepțională ca Miranda Priestly. Fiecare privire, fiecare pauză în dialog funcționează perfect, iar scenele ei devin o masterclass de acting prin simplitate. Dar ce m-a surprins e că Anne Hathaway nu se pierde în umbra acesteia. Evoluția Andyei de la fată pierdută la asistentă impecabilă e credibilă și dureroasă. Partea care mă ține înapoi de 5 stele e că uneori scenenografia și montajul tind spre excesul estetic, iar unele personaje secundare sunt mai mult accesori decât oameni. Totuși, filmul vorbește despre identitate și prețul succesului într-un mod care îți rămâne în gând. Nu e doar un film despre haine, chiar dacă ar vrea cineva să creadă asta.

Nu mă înțelegeți greșit, ideea e interesantă: Matrix-ul ca construct de control, realitatea ca iluzie. Conceptual, promisiunea e mare. Dar în practică, filmul se simte dated și forțat. Keanu Reeves parcă joacă în slow-motion, cu expresia unui om care tocmai a descoperit butonul greșit la cafetieră. Dialogurile sunt rigide, pline de monologuri pseudo-filozofice care sună mai mult la manifest decât la conversație organică. Morpheus (Laurence Fishburne) încearcă să salveze scena, dar nici el nu poate face mult cu textul ăsta. Secvențele de acțiune sunt ok, să zic, dar dependența de efecte speciale (pentru epocă, clar impresionante) nu compensează lipsa unei structuri narrative solide. Poveștile SF mai bune stiu să integreze ideile în narație, nu să le lectureze. Asta pare mai mult predicare în decor futurist. Am o preocupare și cu perspectiva de gen a regizoarei, care se simte pe alocuri incongruă cu tonul hyper-masculin al filmului, o tensiune nerezolvată. E un film cu probleme, pe care mulți îl consideră cult din nostalgie, cred. Mie mi-a lăsat gust de ratat.

Am stat cu inima-n gură când am văzut trailerul, sincer. He-Man din copilărie mi-a lăsat amintiri prea frumoase și aveam frică că va fi dezamăgitor. Ei bine, nu-i dezamăgitor, dar nici nu-i ala. Nicholas Galitzine e solid în rolul lui Adam, iar transformarea lui în He-Man are o forță vizuală care te lovește-n piept. Scenele de luptă sunt distractive, efectele speciale pe Eternia-i făcute decent. Jared Leto ca Skeletor e... interesant? Încearcă ceva diferit, dar mă gândesc că Alan Rickman rămâne regele acestui rol. Problema e că povestea nu uimește. E într-un fel prea lineară, prea plictisitoare pe alocuri. Așteptam mai multă complexitate, mai mult drama emoțională. Teela și Duncan sunt ok, dar nu-i simțeam personajele cum aș fi vrut. E un film de divertisment pe care-l pot recomanda celor care vor nostalgie și bătaie bună. Nu-i o capodoperă, dar nici nu-i pierdere de timp. Trei și jumătate e nota corectă pentru mine.

Laura Chiossone reușește să facă din "Un loc unde nu poți fi burlac" mai mult decât o simplă comedie romantică. Filmul se lasă purtat ușor de magia acelui orășel toscan, dar adevărata forță vine din complexitatea personajului Elisei. Actriță joacă cu subtilitate conflictul interior al unei femei care a construit o viață independentă și se teme să o riște din nou. Scenele dintre Elisa și Michele au o chimie naturală, fără a cădea în clicheele habituale ale genului. Povestea nu surprinde cu turnuri de intriga spectaculoasă, dar asta nu e neapărat un defect. Ritmul deliberat permite personajelor să se dezvolte organic. Oarecum asemeni filmelor de Luca Guadagnino, cinematografia captează peisajul italian ca personaj în sine. Finalul e onest și nu forțat, chiar dacă poate să pară previzibil. Punctul slab rămâne pacing-ul din actul doi, care s-ar fi putut tivi mai dens. Totuși, pentru o producție care mizează pe emoție și intimitate, filmul deliver-ează solid pe ambele fronturi.

Am urmărit-o dintr-o șezare și am rămas cu stomacul strâns. "Accident sau crimă?" nu e filmul tipic de documentar despre crime care te ține agățat doar de senzație. Aici, tensiunea vine din nevoia de a înțelege cum o adolescentă poate face ceva atât de monstruos. Mărturisirile părinților sunt cu adevărat devastatoare. Vezi cum încearcă să explice inexplicabilul, iar asta te lovește mai tare decât oricare dramatic. Filmul nu se ascunde după speculații, ci merge direct la esență. Da, sunt momente în care simt că ar putea aprofunda mai mult anumite aspecte, și durează doar 90 de minute, deci ceva lipsește. Dar tocmai asta e bun. Nu-ți mai cere ție să digeri zile de informatii inutile. Ce m-a marcat cel mai mult e cum regizorul Johnson relevă treptat adevărul din detalii aparent mărunte. Nu e exploatare plată. E investigație reală. Sigur că nu-i perfect, dar e greu să-l uiți. Merită definitely văzut.

Proiectul ăsta e genul de film care te face să zâmbești urat la ecran, gen când profesorul tău de fizică explică de ce nu funcționează perpetuum mobile-ul tău și tu realizezi că ai pierdut vremea. Ryan Gosling joacă rolul cu acea tandruțe știrbă care funcționează, și e clar că omul s-a gândit "cine mai vrea să salveze Pământul dacă pot să zic glume pe o navă spațială". Istoria e divertisantă, nu mă-ntâlnesc cu plictiseală. Cinematografia e frumoasă în sensul în care și cer ploios e frumos, dar nu te face să-ți lipsească visul până la sfârșit. Phil Lord știe să toacă o manevră SF plină de umor și sentimente, doar că ceva lipsește. Poate lipsea acel scâncet emoțional în care să simți că Pământul-i într-adevăr pericol, nu doar un backdrop convenabil. E un film care-ți face bine după o zi nasoală. Nu te schimbă viața, dar nici nu-ți-o strică. Recomandat pentru o seară lazy cu popcorn și așteptări moderate.

Guy Ritchie face din fiecare film acțiune o mică operă de branding personal, și "Misiune la limită" e proba vie. Scenele de jaf sunt orchestrate cu precizia unui ceas elvețian, iar dialogurile au acel ritm jucăuș pe care doar el știe să-l servească. Echipa de agenți funcționează mai bine decât am așteptat inițial, cu chimie care nu cade într-o banalizare generică. Însă sincer, la jumătatea filmului simți că povestea se repetă puțin pe sine, ca și cum regizorul și-ar fi spus "bun, am pus strategie și stil, ce mai fac?". Deopotul rămâne într-ușor cartonic, nu doar malefic ci mai degrabă... predictibil. Ceea ce salv filmul e execuția vibranta și ritmul care nu te plictisește. E cinematică ușoară, fără pretenții intellectuale, exact ceea ce vrei într-o vineri seara. Nu-i "Ocean's Eleven" de referință, dar nici nu-i "Un film de acțiune random cu bugetul imens". E solid, e distractiv, și asta conteaza.

Okay, deci am dat cărții asta o șansă și... e cam pe jumătate, să zic așa. "Comedie de groază" are momente care chiar te fac să râzi, mai ales dacă ești fan al filmelor de groază clasice. Parodiile la "Halloween" și alte blockbustere de-asta sunt amuzante și se vede că regizorul s-a distrat făcând asta. Problema e că nu ține constant. Mergi de la scene tare la gag-uri care cad complet plat, și uneori simți că se forțează prea tare cu referințele. Doi prieteni cărora li se întâmplă chestii demente e concept solid, dar execuția e haotică. Sunt scene bune strânse într-o poveste care prea puțin sens. Nu-i rău dacă vrei o mică comoară la weekend și nu te gândești prea mult, dar dacă aștepți ceva consistent și bine legat, o să fii dezamăgit. Recomand doar dacă ești în mood pentru zăpadă și umor absurd.

Jennifer Lopez și Brett Goldstein s-au găsit într-un gen care pare greu de mai surprins, dar "Iubire la birou" reușește să adune piesele puzzle-ului cu o farmec neașteptat. Direcția lui Ol Parker ține lucrurile ușoare, cu dialoguri care-ți scot zâmbete fără să pară forțate. Cea mai mare provocare e poate ideea unei Jennifer Lopez în rolul unei CEO de companie aeriană, dar filmul o ia cu ușurință și nu se gândește prea mult la verosimilitate. E drept, nici nu-ți pui tu neapărat întrebări când chimia dintre cei doi actori e atât de firească. Goldstein face o treabă bună în a echilibra mofturile unui dependent de muncă cu notele de vulnerabilitate necesare. Structura narativă e previzibilă într-o oarecare măsură, dar poveștile de birou romantice se-ntâmplă să fie pe cât de vechi pe atât de funcționale. Haosul personal care apare din ascunderea relației lor pe-ți amintește de comedicele 90', în bună parte datorită timpului de montaj și coloanei sonore. Nu-i magistral, dar-i genul de film în care investești două ore cu plăcere, fără pretenții mari. Merită privit.

"Femeia marcată" pornește de la o premisă interesantă, dar Ibáñez nu reușește să o exploateze pe deplin. Thrillerul se bazează în esență pe amnezia personajului principal, un artifici narativ care funcționează doar dacă spectatorului îi pasă cu adevărat cine e această femeie. Aici se simte o lipsă de investment emoțional, iar revelațiile din final par mai mult calculate decât organice. Tonul e inconsecvent. Oscilează între gravitate și o anumită superficialitate care undermineaza tensiunea. Actorii joacă solid, dar dialogi pun și nu au mult cu care să lucreze. Scene de investigație sunt doar funcționale, fără vreo creativitate regizorală. E un thriller care-ți consumă o oră și jumătate și pe care ți-l uiți relativ repede. Nici prost, nici bun, pur și simplu mediu.