Nia DaCosta a făcut treabă bună cu această continuare, trebuie să zic. "28 Years Later: The Bone Temple" nu e perfectul la care m-am gândit, dar nici nu e dezamăgitor. Filmul are momente de groază care chiar îți stârnesc ceva, iar Ralph Fiennes aduce o intensitate ciudată în rolul lui. Ce m-a marcat cel mai mult e atmosfera. Există o tensiune care se construiește bine pe parcurs, deși în unele momente simți că regizoarea ar putea să meargă mai departe cu ideile. Unele scene aproape că mă au, dar apoi filmul se retrage într-o siguranță care mă dezamăgește puțin. Scenariul nu e perfect. Sunt momente în care personajele fac alegeri care nu au prea mult sens, și asta mă-a scos din film de mai multe ori. Totuși, vizualul e solid și există ceva interesant în modul în care abordează infecția și evoluția ei. Nu e "28 Days Later", dar nici nu pretinde asta. E un film horror decent, care te ține treaz și care îți lasă ceva în urmă, chiar dacă nu-i rămân efectele ceva timp. Merita vizionat, mai ales dacă ești fan al seriei.

Carnahan încearcă să recreeze formula thrillerului polițist din anii '80 și '90, dar rezultatul cade plat. "The Rip" are ingredientele pe hârtie, desigur: bani, trădări, echipă divizată în Miami. Dar execuția e confuză și cam debusolată în propria sa complexitate. Matt Damon se zbate eroic cu rolul, iar Affleck face ceea ce face de obicei, nimic surprinzător. Problema e că dialogurile par grele, iar misterul central se dizolva în loc să se concentreze. Ai așteptarea unei revelații care să justifice tot acest spectacol, dar primești doar o urmă de intrigă. Regizorul pare mai interesat de a introduce noi răsturnări decât de a construi tensiune reală. Rezultatul e un film care se crede mai deștept decât e de fapt. Cam generic pentru un thriller de crime din 2026, pe care-l recomand doar dacă ești dispus să-ți irosești sofa.

"Gourou" e o încercare ambițioasă de a explora mecanismele manipulării psihologice, dar execuția rămâne inconsistentă. Gozlan construiește tensiune în primele secvențe prin imagini stranie și dialoguri lacunare, lucru care funcționează doar parțial. Actoria e solidă, mai ales în scenele intime, dar personajele principale nu reușesc să evolueze în mod convingător pe măsură ce influența liderului cult se intensifică. Ceea ce mă deranjează e ritmul. Sunt momente în care filmul parcă pierde linia narativă, sar prea ușor între perspective fără să construiască o adevărată tensiune psihologice. Reziduurile de interes apar în al doilea act, când dinamica grupului se complică, dar apoi tot se descompune. E mai ușor de urmărit decât ceva cu "Hereditary", dar fără acea dată filozofică care să-i dea greutate. Nu-i un film rea, doar... decepționant. Putea fi ceva mai des.

Honestly, m-a surprins plăcut cât de bine a funcționat combinația asta între horror și comedie. Sam Raimi se întoarce la ceea ce știe să facă mai bine, cu scene brute și amuzante în același timp. Rachel McAdams și Dylan O'Brien au o chimie care te ține cu atenția pe ei, chiar și atunci când situația devine absurdă. Nu mă așteptam să râd atât în mijlocul unei scene brutale. E genul de film care se joacă cu genuri și tu te găsești râzând involuntar, apoi instant șocheat. Cinematografia insulei e rece, oprimente, ceea ce ajută la tensiune. Singurul lucru e că în a doua jumătate puțin o cade intensitatea. Mi se părea că ar fi putut merge mai departe cu unele dintre ideile astea nebunești. Nu-i un masterpiece, dar e solid, bine făcut și nu regret deloc că l-am urmărit. Chiar și pentru un rewatch în viitor nu mi-ar spune nu.

"The Muppet Show!" aduce înapoi personajele iubite, dar rezultatul e mai mult o colecție de sketch-uri decât o poveste coezivă. Regia lui Alex Timbers are momente de grație, în special când Kermit și Miss Piggy interacționează natural, dar prea des filmul se simte fragmentat, ca și cum ar fi mai multe secvențe TV puse cap la cap. Sabrina Carpenter e o invitată okei, deși prezența ei pare impusă decât organică. Ceea ce funcționează sunt numeroasele referințe interne și momentele de improvizație a actorilor (dacă e corect să-i numesc astfel), care aduc nostalgie pentru fanii vechi. Muzica e plăcută fără a fi memorabilă. Haosul pe care-l promite sinopsis e doar parțial livrat. E o apariție decent amuzantă pentru o seară în familie, dar ceva le lipsește acestor personaje în 2026. Simți că au nevoie de o direcție mai clară, nu doar de a se reîntoarce pe scenă pentru că nostalgia vinde. Nu-i rău, dar nici nu-i suficient pentru a-ți marca ziua.

Zootropolis 2 e un pic cum se simți după a doua cafea din ziua asta, știi, mai puțin energic decât prima, dar totuși solid. Judy și Nick revin în forma lor, iar chimica dintre ei funcționează în continuare bine, chiar dacă nu mai are acel wow factor din original. Povestea cu reptila misterioasă e... okay? Nu e tocmai o enigmă care te ține treaz noaptea, dar servește scopul. Ce mi-a plăcut cu adevărat e faptul că filmul se joacă cu zona griurilor morale a relației lor, nu doar face bancuri de animale și gata. Asta merita apreciat. Vizual e frumos, detailurile din lume sunt la fel de obsesive ca prima dată. Dar cumva lipsește ceva din magia originală, acea senzație de descoperire. Și da, a doua jumătate simte un pic forțată, parcă scenaristul și-a uitat notele și a improvizat pe parcurs. E un sequel competent, nu deranjant, nici genial. Dacă ai copii sau pur și simplu iubești universul Zootropolis, nu o să te dezamăgească. Doar nu aștepți să fiu revoltat de plăcere.

Am început să urmăresc acest film cu mari așteptări, dar am plecat dezamăgit. Wilmshurst nu reușește să găsească echilibrul între documentar și dramă, iar rezultatul e o producție confuză care se chinuie să-și găsească identitatea. Scenele dramatizate sunt artificiale și scoase din context, în timp ce materialul documentar pare tăiat la repetiție. Acting-ul figuranților nu ajută, ci aruncă în ridicol momentele care ar trebui să fie solemne. Comparativ cu alte documentare despre Hiroshima, ace-sta rămâne la suprafață, fără profunzime sau perspectivă nouă asupra evenimentelor. Ceea ce mă frustează cel mai mult e lipsa unei narații coerente. Sari dintr-o scenă în alta fără conexiune emoțională reală. E ca și cum cineva ar fi aruncat laolaltă trei proiecte diferite fără să le integreze propriu-zis. O producție ratată care nu face cinste nici subiectului, nici genului. Istoric interesant, execuție slabă.

Panahi reușește din nou să transforme un moment cotidian într-o spirală morală tulburătoare. Accidentul ușor de mașină devine declanșator pentru ceva mult mai profund, o explorare a modului în care resentimentul și incertitudinea pot eroda complet judecata unui om. Ceea ce m-a marcat cel mai mult e ambiguitatea care plutește peste tot filmul. Nu știi niciodată sigur dacă Vahid l-a găsit pe cine trebuie sau dacă propriul lui dor de răzbunare îl oarbă. Această incertitudine nu e un defect de scenariu, ci o alegere deliberată și riscantă care funcționează foarte bine. Actorul care îl interpretează pe Vahid face o treabă excelentă în redarea acestei obsesii care crește ușor, aproape neobservat. Ritm ponderabil, imagistica desert și dorință apăsătoare de justiție care se transformă în ceva atât de diferit de ceea ce și-l închipuie inițial. Filmul nu oferă răspunsuri ușoare și nici nu te confortează cu încheierea pe care ai vrea s-o vezi. E măcar ceva problematic pe alocuri, dar asta e și puterea lui. Panahi continuă să filmeze curajos, indiferent de context.

Coogler promitea mult cu "Păcătoșii", dar filmul se prăbușește sub propria ambițiune. Ideea de bază are potențial, doi frați care se întorc acasă doar să descopere ceva malefic în așteptare, dar execuția e confuză și incorentă. Regizorul pare pierdut între genuri, oscilând neconfortabil între horror psihologic și thriller acțiune, fără să excele în niciunul. Performanțele sunt slabe, în special o distribuție care nu reușește să creeze tensiune psihologică reală. Există momente de filmmaking solid din punct de vedere tehnic, dar nu compenseaza prea puțin conflict dramatic și o structură narativă care se întinde în lungul de 2+ ore. Scenele horror se simt lipsite de impact, iar twist-ul final te lasă mai confuz decât șocat. Am avut speranțe după Black Panther, dar asta e o cădere notabilă. Pur și simplu nu funcționează.

Sincer, nu credeam că se poate face ceva atât de bun din asta! Să iei toți acești eroi cu ególuri énorme și să-i pui să lucreze împreună... părea imposibil. Dar Whedon a gestionat perfect dinamica între ei. Ce m-a marcat cel mai mult? Chimia dintre personaje. Robert Downey Jr. este pur și simplu inconfundabil ca Tony Stark, iar conversațiile între eroi sunt pline de umor și tensiune în același timp. Nu e doar o succesiune de scene de bătaie — fiecare moment de dialog contează. Și acțiunea... wow. New York-ul distrus de Loki și armada lui extraterestră e spectaculos fără să devină ridicol. Efectele speciale sunt impresionante, dar nu domină povestea. Se vede că nu e doar și doar explozie după explozie. E filmul care m-a făcut să înțeleg de ce Marvel era inevitabil. Nu-i perfect, dar e atât de bine echilibrat între umor, acțiune și character development. A redefinit ce înseamnă un film de supereroi pe scară largă. Îl reiau cu plăcere oricând!