Ăsta-i genul de film care te prinde din primele secunde și nu mai te lasă! Am fost surprins cât de bine a reușit regizorul să creadă această lume pe insula aia aparent pierdută. Povestea unei foste pirați care trebuie să se întoarcă la vânzările ei pentru a-și proteja familia mi s-a părut atât de emoționantă pe cât e intensă din punct de vedere al acțiunii. Ce m-a fascinat cel mai mult e caracterul principal. Nu-i pur și simplu o eroină de acțiune generică, ci o femeie cu conflicte interne reale, cu frica și cu momente de vulnerabilitate care te ating în suflet. Duelurile și scenele de lupte sunt spectaculoase, fără să devină greoi sau artificial. Frank E. Flowers a știut să echilibreze perfect acțiunea cu narațiunea personală. Fiecare scară spre cloux pare justificată, fiecare decizie are greutate. Am ieșit din cinematograf complet drenaț emotional, dar în cel mai bun mod posibil. Asta-i cinema adevărat, asta-i ce merităm!

Am intrat în sala cu așteptări modeste, și sincer, filmul m-a surprins plăcut. "GOAT" e o comedie de animație care nu se ia prea serios, și asta e chiar punctul ei forte. Povestea unui mic capră care ajunge într-o echipă de sport nu sună revoluționar, dar execuția e amuțitor de bună. Personajele principale au o chimie adorabilă. Vocea lui Caleb McLaughlin dă viață acestui mic erou plin de încredere, iar energia din fiecare scenă e contagioasă. Animația e colorată și plăcută ochiului, scene de acțiune care te țin treaz fără a fi copleșitoare. Da, formula nu e nouă, e o poveste de underdog clasică. Am mai văzut asta la alte filme de familie. Dar uite, "GOAT" o face cu o bună dispoziție care e greu să nu iți placă. Umorul funcționează de obicei, dialogurile sunt naturale, și chiar îți pasă ce se întâmplă cu micul nostru protagonist. Singurul minus e că pe alocuri predictibilitatea lovește puțin, dar la un film de animație pentru familie, nu cred că asta e o tragedie. E o experiență chill, cu suficient suflet pentru a merita timp.

Când Margot Robbie și Jacob Elordi se uită unu-la altul cu aia-i privire plină de ură și patimă, realizezi că Emerald Fennell a înțeles ceva despre Wuthering Heights. Problema? Și-o doare în cot de restul. Filmul e mers cu o estetică luxoasă, scenele sunt frumoase în modul ăla de TikTok care face pe cineva să plângă în duș. Dar când plouă și se-ntâlnesc doi îndrăgostiți, te aștepți să fie teatru shakespearean, nu telenovelă cu bugete groase. Robbie e o Cathy plină de furie (bine, asta-i corect), iar Elordi face un Heathcliff care pare mai mult nerv decât personaj real. Povestea e bombardată cu dramă la fiecare doi minute. E toxic, e pătimaș, e cinematic. Dar e și obositor. La jumătate de film simți că ți-a zis deja tot ce are de zis. Nici nu mai e dragoste, e doar doi oameni care se chinuie in repeat. O relizare ambiţioasă care-și uită sarcina principală: să te ţii cu firul. O privesc ca pe o lucrare de artă unde arta nu face echipă cu povestea.

Am ieșit din cinema cu inima grea și mâinile tremurânde. "În calea flăcărilor" e filmul ăla care te ia de gât și nu te mai lasă până la final. David Victori a reușit să creeze o tensiune aproape insupportabilă, exact ce aveam nevoie. Povestea dispariției Lidei în pădure, combinată cu incendiul care se apropie, e una din cele mai îngrijorătoare scene pe care le-am văzut. Mama asta disperă absolut și simți fiecare clipă alături de ea. Actoria e extraordinar de sinceră, nu are moment fals. Ce m-a marcat cel mai mult e modul în care filmul reușește să-ți vânture emoțiile. Speranță, panică, furie - tot se amestecă într-un coșmar care pare prea real. Nu e perfect totuși, unele scene ar fi putut fi dezvoltate mai bine și cred că finalul putea fi mai puternic. Dar nu te-ntrista, e cu siguranță o peliculă care merita văzută. Te va bântui asta în bun sens.

"Nașul" rămâne o realizare cinematografică de mare calibru, chiar dacă anii au șlefuit oarecum din aura ei mitică. Coppola construiește cu precizie o lume în care codul de onoare și violența convivează natural, iar fiecare cadru pare picturat cu atenție. Actoria lui Marlon Brando e iconic, desigur, dar ceea ce m-a impresionat mai mult e felul în care filmul nu glorifică crima, ci o prezintă ca o consecință inevitabilă a unui sistem paralel. Ce mă ține puțin departe de o notă mai mare e tocmai excesul de reverentă față de personajele negative. Unele scene se întind prea mult, iar ritmul cade în al doilea act. De-aia probabil se vede filmul și azi mai mult din obligație decât din plăcere pură. Dar filmul merită privit. E o operă de arquitectură narativă care te cucerește prin subtilitate, nu prin zgomot. O piesă fundamentală din istoria cinematografiei care rezistă surprinzător de bine testului timpului.

Am văzut Răzbunătorii de vreo trei ori și de fiecare dată mă încântă. Joss Whedon a făcut o treabă grozavă aducând laolaltă atâția supereroi fără ca filmul să devină un haos total. Iron Man, Captain America, Thor și ceilalți funcționează perfect ca o echipă, chiar și cu egos-urile lor gigantice. Ce mi-a plăcut cel mai mult e chemistryul dintre actori. RDJ e hilarious ca de obicei, iar scena din New York e cu adevărat spectaculoasă. Efectele speciale sunt ceva de vis și acțiunea nu te lasă să respiri. Singurul lucru e că povestea nu e foarte profundă, Loki e cam plat ca antagonist și uneori se simte prea mult de joc. Dar asta nu e suficient ca să strice asta de film. E filmul Marvel perfect pentru oricine vrea să se distreze la cinema. Recomand cu încredere.

Nia DaCosta a făcut ceva ce credeam că e imposibil la aceste altura: m-a făcut să mă gândesc din nou la franciza asta. După 18 ani de așteptare și dezamăgiri, iată că "Templul oaselor" vine și îți spulberă toate prejudecățile. Ce e fascinant e că filmul asta nu se mai joacă de-a infecții și zombi în sensul clasic. Nu, amenința adevărată e mult mai mișto și mai rece, vine din partea oamenilor care supraviețuiesc. E ca și cum DaCosta ar fi zis "uite, infecția asta e degeaba, haideți să vedem cât de oribil putem fi noi unii cu alții". Ralph Fiennes face o treabă excepțională cu Dr. Kelson, transformând groaza în ceva aproape artistic. Și Spike versus Jimmy Crystal, dacă am înțeles bine, e mai mult decât un simplu conflict, e o descăturare pe care nu mi-o așteptam. Singurul lucru care m-a puțin frustrat e că algunele subplots se pierd în mulțimea de acțiune, dar nu-i major. Filmul e solid, dark și te obligă să gândești. Deci da, cinci stele și jumătate sunt meritate. Worth the wait.

Povestea unui hoinar care ajunge într-un mic orășel în care îi găsește pe localnici sub stăpânirea unui jupân nemilos și care va încerca să-i elibereze.

Fostul agent al forțelor speciale Danny este forțat să se retragă pe o insulă izolată când o comunitate violentă și secretă se răzbună răpindu-i fiica Alex, declanșând o vânătoare neîncetată împotriva inamicilor pregătiți pentru fiecare mișcare a sa.

Bine, deci Kevin Williamson s-a întors să ne amintească de ce iubim franciza asta, și sincer, chiar a reușit să mă surprindă. După ce am crezut că Scream 6 era apogeu, acesta vine și zice "hai să facem și mai personal, să-i traumatizăm și pe copii". Sidney versus un nou Ghostface care se-ntinde după fiica ei? E genul de setup care funcționează mai bine decât ar trebui. Actoria e solidă, tensiunea merge bine în jumătatea a doua, și există și scene care te fac să sărești de pe scaun. Chiar dacă unele ucideri par puțin lazy și dialogurile dedica prea mult timp meta-comentariilor despre propria franciză (pe care le-am auzit de cinci ori deja), filmul nu se cade complet în ridicol. Singurul lucru care mă deranjează? Pacing-ul de la început ar fi putut fi mai strâns. Și da, mai mult de jumătate din oameni nu vor fi mulțumiți, pentru că Scream nu mai e ce era. Dar pentru mine, a fost o continuare rezonabilă care ține viu spiritul seriei, chiar dacă nu il revolutionează.