Russo frații au reușit să transforme o poveste despre colecționarea unor pietre în ceva cu adevărat nemaiîntâlnit. Thanos nu e doar un nebun în costum, ci un antagonist convins de propria logică, iar asta face diferența. Filmul se mișcă cu o energie greu de controlat între zeci de personaje și scene pe diferite planete, ceea ce e o realizare tehnică impresionantă, dar și o neajuns ocazional. Unii eroi ajung mai ușor uitați în zarvă, iar ritmul din mijloc simte cum că se întinde prea mult. Totuși, Russo-iii nu-și pierd niciun moment compasul. Acțiunea e clară chiar și când e haotică, iar finalul pe care l-au ales arată o îndrăzneală pe care o apreciez profund. Nu e perfectă, filmul asta are greutăți structurale și unele scene de expunere care simți cum că-ți explică prea mult, dar ambele lucru nu-ți omoară plăcerea. E un spectacol care știe exact ce vrea să fie.

Priyadarshan încearcă să amestece horrorul cu comedia, dar rezultatul e mai confuz decât divertisant. "Bhooth Bangla" merge pe firul unei premise interesante, un palat cu trecut mysterious și o nuntă ca pânză de fundal, doar că execuția cade plat în multe momente. Partea de comedie e forțată. Dialogurile și situațiile care ar trebui să te facă să râzi se simțin repetitive, iar timing-ul e greșit prea des. Ritmul filmului e neregulat, trecând brusc de la scene care strivesc tensiune la alte care-ți scad considerabil interesul. Ce merită remarcat e tentativa de a construi o lume rurală cu particularități locale și oameni cu superstiții. E clar că scenariul voia să exploreze mai mult acest contrast între protagonist și comunitate, dar nu ajunge suficient de adânc. Acting-ul variază destul de mult, iar scenele cu evenimente supranaturale sunt mai degrabă iritante decât înfricosatoare. Nu e un film pe care îl uram, dar nici nu mă-a implicat. E genul pe care-l uiți rapid după ce se termină.

Uite, "Tuner" e filmul ăla care-ți promite mult, dar pe parcurs îți dai seama că nu prea ții pasul cu așteptările. Povestea despre un acordor de piane cu hiperauditivitate care se implică în niște chestii periculoase sună interesantă pe hârtie, dar executarea lasă mult de dorit. Leo Goodall face o treabă decent în rolul lui Niki, personajul e simpatic și relativ crezut. Dustin Hoffman e acolo și face ce-i cere rolul, dar simți că nici el nu e 100% investit. Chestia cu dezabilitatea lui Niki e idee bună de plot, dar filmul nu o exploatează cum ar trebui. Problema e că thriller-ul ăsta nu-și găsește ritmul. E prea lent în unele momente, prea grobolan în altele. Direcția lui Roher nu-mi dă impresia că știe exact ce vrea să facă cu materialul ăsta. Și deh, nu mai zic de cât de predictibil devine totul spre final. Nu e horror, dar nici nu te ține în scaun. E filmul ăla pe care-l uiți în două zile. Dacă-i faci cineva fan-ul de thriller-uri cu subtext, sigur că nu va fi dezamăgit rau, dar nici nu-l recomand fierbinte. Merita o încercare dacă ai timp, no cap.

Leah McKendrick reușește să construiască o comedie romantică plină de glas și sensibilitate, chiar și atunci când totul pornește de la o premisă destul de dubioasă. Mesajele vocale sunt inima filmului, iar scrierea lor are un charm real, plin de umor neașteptat și vulnerabilitate. Actrița principală dă o performanță credibilă pentru ce ar putea fi ușor ridicol în alte mâini. Regizorul nu se teme să se opreași asupra momentelor melancolice entre scene de comedie ușoară. Chiar dacă clicheurile romantice apar aici și colo, nu te-ți apasă prea mult. Ceea ce mă deranjează puțin e că poveștile secunare nu beneficiază de aceeași atenție, iar in final îți rămân câteva întrebări nerezolvate. E filmul tipul care ți se place dacă accepți premisa și lași un pic din logică la ușă. Distractiv și emoționant fără să fie prea pretențios, dar nici nu-ți va rămâne în minte săptămâni în șir.

"Backrooms: Fără ieșire" are o premisă interesantă, dar execuția cade la pământ cam repede. Filmul se avântă cu entuziasm în conceptul ăsta de realitate alternativă înfricoșătoare, doar că ajunge într-o monotonie vizuală care nu e chiar intenționată. Coridoarele infinite și holurile goale, care ar trebui să creaţi o tensiune progresivă, devin de fapt cam plictisitoare. Parsons are ochi pentru imagini ciudate și o înțelege pe direcția mixturii dintre horror și sci-fi, dar scenariul nu suportă bine lungimea filmului. Personajele iau decizii care-ți rup imersiunea, iar momentum-ul se pierde des în secvențe prea lungi care nu adaugă prea mult la poveste. E un film care se vede că a fost făcut cu pasiune, dar i-a lipsit fie o edit mai strâns, fie o viziune narrativă mai clară. Merită încercat dacă ești în mood de horror weird, dar nu te aştepta la ceva revoluționar.

Ciudat să zic, dar Uwe Boll mi-a surprins plăcut de data asta. "Citizen Vigilante" e filmul ăla care nu se lasă ușor uitat, chiar dacă nu e perfect. Povestea vigilantului care își face dreptate singur e veche, o știu, dar execuția brută și fără compromisuri m-a got-it. E violent, rău, și tocmai asta mă ține treaz în scaun. Problema e că nu toți scenariul nu merge exact strună. Sunt momente în care putea fi mai clar, mai echilibrat între action și dramă psihologică. Pe alocuri simți că regizorul se pierde în mică în violență pentru violență, fără să construiască suficient în emoțional. Cu toate astea, nu-ți scapă din ochi. Actorii muncesc bine, cinematografia are o culoare întunecată care se simte organică. Nu e cine știe ce, dar e onest în ambițiile lui. Tipul de film care te face să stai în scaun și să reflectezi după credit. Nu mereu reușit, dar merită dat o șansă.

Uite, am urmărit Mortal Kombat II și zic sincer, nu m-a lovit cum m-aș fi așteptat. Actiunea e pe acolo, scenele de lupta sunt destul de ok, dar pe undeva se pierde magia pe parcurs. Johnny Cage cu Karl Urban promitea mai mult, dar personajul se rataceste intre toți ceilalți. Povestea e cam tanganica, parca nu-și gaseste ritmul bun. O saț de o ora și ceva și îmi dadeam seama că lucrurile nu se leagă asa cum ar trebui. Shao Kahn suna grozav pe hartie, dar ca antagonist... ia nu știu, m-a decepționat oarecum. Scenografia e impresionanta, trebuie să recunosc asta, dar nu salvează un scenariu cam confuz. E filmul ala pe care-l urmărești și nu-ți e rău, dar nici nu mă gândesc că-i filmul anului. Daca iubești seria, probabil o să-ți placă mai mult decât mie. Eu zic trei din cinci, nici rău nici bun.

Anthony Maras construiește o poveste ingeniasă în jurul unui detaliu istoric pe care puțini oameni îl cunosc. Filmul se concentrează pe tensiunea psihologică dintre Eisenhower și meteorologul James Stagg în orele ce preced invazia din Normandia, iar premisa e cu adevărat interesantă. Problema e că executarea nu ridică altura ambiției. Gary Oldman face ceea ce poate cu rolul lui Eisenhower, dar dialogurile par uneori forțate, iar conflictul dintre cei doi personaje nu dezvoltă suficiență dramatică. Regizorul reușește să creeze momente de suspans, dar filmul rămâne într-o zonă de confort prea aproape de dramedă corporativă, nu de thriller istoric care să-ți bată inima. Vizual e solid, scenele sunt bine compuse, dar ceva lipsește din substanță. Aș spune că e un film pentru cinefili de istorii, dar restul vor fi doar parțial angajați de această decizie meteorologică care schimbă istoria.

Am intrat în sală fără mari așteptări și am ieșit complet surprinsă. "Moartea lui Stalin" este o comedie neagră care te lovește cu o inteligență acerbă, chiar chinuitoare uneori. Armando Iannucci reușește să transforme o pagină întunecată din istoria rusă într-o satire cu dinți ascuțiți, unde absurdul și groaza convietuiesc într-o relație ciudată. Ceea ce m-a marcat cel mai mult e cum filmul nu se teme să râdă din fața unui regim totalitar fără să piardă din seriozitate. Actoria e excelentă, fiecare personaj e desenat cu mare atenție, iar dialogurile mor de râs în momente și te înghețe în altele. Nu e ușor de digerat nici o secundă, dar exact asta-i frumusețea lui. Singurul lucru care m-ar fi putut ține departe e tonul, care nu e pentru toată lumea. Dar daca-ți place umorul dark și istoria prezentată dintr-o perspectivă neortodoxă, trebuie neapărat să-l vezi. Nu-l uiți ușor.

Sincer, nici nu mai sper că Pixar o să dezamăgească cu Toy Story. Și uite, iarăși nu m-au dezamăgit! Al cincilea film e one more time o mișcare genială, mai ales că au găsit tema potrivită pentru ziua de azi: obsesia copiilor cu gadgeturile și retelele sociale. Buzz, Woody și Jessie se chinuie să rămână relevanți într-o lume unde o tabletă pare mai interesantă decât o păpușă în costum de cowboy. E ironic și trist în același timp, iar filmul asta știe exact cum să joace pe cărțile astea. Animația e de-a dreptul frumoasă, vocea actorilor e în formă și mesajul emotional trece destul de bine. Singura mea problemă e că, la punctul ăsta, simțeam că seria s-a încheiat deja. Dar dacă tot au venit cu al cincilea episod, măcar l-au făcut bun. Merita 4 din 5. Pur și simplu nu mai are acea magie a primelor filme, chiar dacă se apropie tare mult.