Am intrat în sală cu speranțe mari, dar filmul meu le-a dezamăgit. "Proiectul Hail Mary" are premisa unui science-fiction solid, iar premisa amneziei unui profesor-cosmonaut pe o navă izolată putea fi intrigantă. Problema e că execuția cade plat în prea multe momente. Ryland Grace se chinuie să-și găsească drumul prin povestea asta, iar nici cineaștii Phil Lord nu pare prea interesat de profunzimea personajului. E mai mult o succesiune de puzzle-uri să fie rezolvate decât o călătorie emoțională adevărată. Actorii fac ce pot, dar dialogurile nu îi ajută, iar acțiunea nu creează tensiune reală. Scenele din spațiu arată bine din punct de vedere tehnic, dar cosmosul pe care-l vedem e prea steril. M-am gândit la "Interstellar" și aveam impresia că urmez ceva similar. În schimb, obțin un film care vrea să fie clever dar rămâne superficial. Nici măcar misterul substanței care omoară soarele nu prea te face să te gândești la ceva. E entertainment fără suflet, un fel de excursie spațială plictisitoare cu momente sparse de interes. Merita pe jumătate, nu prea mai mult.

Zootropolis 2 confirmă că Disney știe să facă secvele care merită existența. Judy și Nick sunt la fel de buni împreună, iar chimia lor pe ecran funcționează mai bine decât în primul film. Ceea ce m-a impresionat e cum regizorul Jared Bush folosește misterul ca pretext pentru a explora mai adânc relația celor doi detectivi, forțând parteneratul lor la încercare în scene care sunt atât amuzante cât și emoționante. Animația e impecabilă, cu atenție la detalii care arată că producția nu s-a luat superficial. Orașul animal respiră de viață chiar și în colțurile neașteptate pe care le descoperim. Singurul lucru care mă ține puțin în urmă e că nu surprinde la fel de tare ca originalul, iar anumite rezolvări de plot sunt oarecum previzibile. Oricum, e o continuare cu substanță. Dacă ți-a plăcut prima, asta e o escapadă sigură la cinema cu familia.

Omul modern găsește cu greu libertatea de a-și expune lipsurile din punctul de vedere al vieții sexuale, iar frustrările astfel acumulate conduc la adulter, despărțiri dureroase, suferințe.

"Agentul Secret" e filmul ala care te lasă cu o senzație ciudată, niciodată sigur pe ce să simți. Marcelo e un personaj fascinant, pierdut în Recife plin de culoare și pericol, iar Kleber Mendonça Filho creează o atmosferă deasă, aproape asfixiantă. Imaginile sunt frumoase, pulsul carnavalului contrasteaza dur cu umbrela de paranoia care-l inconjoara pe protagonist. Dar stiu sincer, imi lipseste ceva din tensiune. Filmul are momente intense, dar se pierde uneori intre intriga politica si cautarea personala a lui Marcelo. E mai mult o drama lenta decat un thriller pe muchie de cutit. Nu e rau deloc, doar ca nu ma-a tinut mereu la marginea scaunului. Actoria e solida, iar construirea lumii e impecabila. Recife devine aproape un personaj de sine statator. Merita vazut pentru vizualistica si pentru cum incearca sa amestece genurile, chiar daca nu le stiopeaza perfect impreuna. Ti-o recomand daca iti plac filmele deliberate, cu ritm propriu.

Fincher face aici o analiză aproape chirurgicală a obsesiei, iar asta e și punctul forte și slab al filmului. Povestea ucigașului Zodiac e construită meticulă, cu atenție la detalii care ar putea plictisi la o vizionare greșită, dar aici capătă o tensiune hipnotică. Gyllenhaal și Ruffalo sunt seriozi, credibili în rolurile lor, iar Downey Jr. aduce o extravaganță necesară pentru a echilibra tonul grav al investigației. Problema e că filmul se pierde ușor în labrintul de indicii și piste false. După cum nu s-a găsit niciodată adevăratul Zodiac, nici spectatorii nu ajung la o rezoluție satisfăcătoare, ceea ce e artistic corect dar narrativ frustrant. Nu e o peliculă pentru toți, nici măcar pentru fanii filmelor de crimă care doresc răspunsuri clare. E pentru cei care acceptă ambiguitatea ca parte a unui portret asupra setei de adevăr ce poate distruge. O muncă de cineast serios, dar căreia îi lipsește ușor acea scânteie care o ridică deasupra unei analize intelectuale reci.

Uite, "Pe sub piele" e chiar o experiență ciudată, dar în bun sens. Jonathan Glazer a făcut ceva cu-adevărat diferit, un film care nu prea se încadrează nicăieri și tocmai aia îl face interesant. Scarlett Johansson e absolut fascinantă în rolul ăsta, joacă cu o liniște și o sensualitate care te ține în loc, chiar și când știi ce-i în capul personajului ei. Povestea e despre o extraterestră care vine pe Pământ să vadă oamenii ca hrană, dar pă cărări, începe să simtă lucruri, să se întrebe, să se schimbe. E o perspectivă interesantă asupra umanității, privit din afară. Filmul e lent, deliberat, nu-ți dă răspunsuri ușor, ceea ce poate să-i obosească pe unii. Mie mi-a plăcut exact din asta. Nu e ceva care să te țină pe scaun de la povestea în sine, dar atmosfera și modul în care Glazer filmează e destul de hipnotic. Cinematografia e frumoasă, rara, ceva peste care nu poți ignora. Singurul lucru e că-și cam trage în lungime spre final, dar oricum merita văzut.

"Femeia din cabina 10" mi s-a părut un thriller solid dar inconsistent. Ideea de bază e interesantă: o jurnalistă nimănui nu-i crede după ce vede ceva suspect pe un iaht. Simon Stone încearcă să construiască tensiune prin izolare și paranoia, iar partea asta funcționează decent în prima jumătate. Problema e că filmul pierde ritm la mijloc. Expozițiile se lungesc nejustificat, iar personajele secundare rămân plate, doar niște obstacle în calea protagonistei. Actoria e competentă, dar nimeni nu reușește să creeze acea conexiune emoțională pe care thriller-ul ăsta o necesita urgent. Ce-mi place e că nu toți sunt simpatici, inclusiv eroina. Asta aduce o ambiguitate bună. Totuși, nu cred că e suficient să salveze o poveste care se-ntinde prea mult pentru ceea ce are de spus. Nu-i rău, dar nici nu te ține în suspans cum ar trebui. E mai degrabă o încecare onoabilă decât o reușită plină.

Am ieșit din cinema cu o mixtura ciudată de uimire și neliniște, exact cum și-o dorea del Toro. Filmul ăsta nu e doar un remake, e o meditație asupra obsesiei și a preților pe care îi plătim pentru ambiție. Oscar Isaac e sobru, periculos în rolul lui Pretorius, transformând un personaj care putea fi ridicol într-un om îngrozitor de real, gândindu-se doar la știință și neînțelegând (sau nu-i pasă) că joacă cu lucruri care nu ar trebui să-l intereseze pe nicine. Vizual, e absolut fascinant. Del Toro ține tot lanternele acum, crepuscul constant, arhitectură gotica, iar creatura în sine... mă așteptam să fie o prezență sperie-copii, dar în schimb e ceva trist și complex. Ai simți viață în fiecare cadru, chiar și în tăceri. Singura cauză pentru care nu dau 5 pline e că în actele doi și trei se simte puțin că narrativa se-ntinde. Oricum, asta e cinema pe care vreau să-l reiau imediat. Lăsa-mi filmul ăsta în cap o bună vreme.

Uite, am urmărit Bahubali: The Epic și trebuie să zic că m-a surprins plăcut. E un film de acțiune pe scară mare, gen ala care te ține cu nervii întinși de la început până la capăt. Rajamouli știe ce face, asta e clar. Povestea e mai mult decât simplă actiune, are și o latură dramatică serioasă cu tensiuni regale și trairi de personaje care te conectează cu lumea asta epică. Scenele de luptă sunt spectaculoase, coregrafia e impecabilă și efectele speciale te lasă cu gura deschisă. S-a simțit ca într-o filme Marvel, dar cu un stil propriu, indian. Singurul lucru e că uneori pare ceva prea mult și pătim cu câteva scene care trăgeau puțin din ritm. Dar sincer, asta nu-i dealbreaker. Actorii au dat totul, iar cinematografia e frumoasă. Dacă-ți place actiunea și dramele cu oaspeți mari, ăsta e filmul tău. L-aș recomanda fără probleme.

Uite, "Călătoria lui Joe" e chiar o plăcere să-ți vezi. Tyler Perry reușește din nou cu personajele lui, iar Joe e orice altceva decât plictisitor. Ala care-l joacă pe nepot (trebuie să recunosc, nu-i mereu ușor cu actorii tineri) de data asta surprinde plăcut. Povestea e aia clasică: unchiul rău și nepotul turbat pe căruți, drumuri haioase, lecții de viață. Nu-i ceva revoluționar, dar merge solid. Au momente cu adevărat amuzante, nu doar glume forțate gen comedii fără simț. Unele scene m-au făcut să râd ca un nebun, sincer. Poate că a doua jumătate pică ușor din ritm și sentimentalismul din final e puțin prea servit pe tavă. Dar pe-ansamblu, filmul ține bine ceasul, nu te plictisește și-ți faci bine de ziua ta acolo la cinema. Pentru o comedie obișnuită, e mai sus de medie. 4.5 e justa.