Am urmărit filmul asta cu o emoție pe care nu m-așteptam s-o simt. E o poveste despre cum se naște magia din spatele camerelor, și sincer m-a atingat profund. Tom Hanks și Meryl Streep au o chimie incredibilă, iar tensiunea dintre visul lui Disney și rezistența Travers te ține lipit de scaun. Ceea ce m-a impresionat cel mai mult e modul în care filmul dezgolește povestea din spatele poveștii. Flashback-urile cu copilăria lui Travers îți explică de ce era atât de protectoare cu Mary Poppins. Nu e doar un conflict între doi oameni, e o luptă între două viziuni despre ce înseamnă iubirea și frica. Colin Farrell în rolul tatălui ei a fost o alegere genială, iar actorii care l-au jucat pe Walt mi-au placut mult. Totuși, pe alocuri filmul se-ntinde puțin prea mult, iar unele scene mi s-au părut ușor repetitive. E filmul pe care vrei să-l revedeți, mai ales dacă ai copilărit cu Mary Poppins. Nu e perfect, dar are inimă și asta conteaza.

"Nanking" încearcă să redea una dintre cele mai întunecate pagini ale istoriei mondiale cu o abordare hibridă, combinând mărturii reale cu reconstituiri dramatice. Guttentag nu reușește pe deplin echilibrul acesta. Fragmentele documentare sunt puternice, cu mărturii care te șochează, dar scenele jucate par artificiale și distrag de la cruditatea adevărului. Ceea ce funcționează aici sunt vocile supraviețuitorilor și ale celor care au intervenit pentru a salva civili. Aceste momente au greutate. În schimb, dramatizările simțeau forțate, parcă încearcă să filmeze ceea ce ar fi mai potrivit prezentat direct. E diferit de un documentar pur și nu totdeauna în bine. E un film care trebuie văzut pentru conținutul istoric, dar cu conștientizarea că execuția ar fi putut fi mai coerentă. Rămâne o mărturie necesară, nu una elegantă.

Ăsta e al doilea film din saga și chiar se vede că au învățat ceva din primul. Camera Secretelor e mai ambițios, mai dark, și mi-a plăcut cum au expandat universul. Scenele cu Basiliscul sunt de-a dreptul înspăimântătoare, iar misterul din jurul crimelor te ține atent. Totuși, n-am fost complet ghidat. Pacing-ul e puțin neregulat, iar unele scene se lungesc aiurea. Și sincer, Dolores Lockhart e atât de cringe că nu mai pot, chiar dacă asta e probabil intenționat. Daniel Radcliffe încă îmi pare nesigur pe scenă, deși Emma Watson și Ron Weasley au mai multă prezență. Ce m-a impresionat cu adevărat e cum au filmat Hogwarts. Atmosfera e mai spooky, mai misterioasă decât în primul film. Dar până la urmă, simți că urmezi cartea prea literal, fără suficient suc cinematic propriu. E un film solid de vacanță, nu te-a deranja cu nimic. Doar că așteptam ceva mai... multă magie în povestire.

Verdictul este simplu: „Scream 7” e prost. Nu în sensul amuzant al unui horror camp pe care îl urmărești cu plăcere vinovată, ci în sensul obositor al unui sequel care pare să existe doar pentru a mai stoarce puțin dintr-un nume mare. Franciza aceasta se lungește aiurea, iar noul film nu face decât să confirme că masca lui Ghostface a rămas celebră, dar seria din spatele ei a început să se golească serios de sens.

Uite, "Dhurundhar" e exact filmul pe care nu știai că-l dorești până îl vezi. Aditya Dhar a făcut o treabă solid cu asta, un thriller de acțiune care nu se gândește prea mult, ci doar te ia de mână și te bate crunt două ore și ceva. E plin de adrenalină, scene de bătaie care-și fac treaba și o energie care te ține lipit de scaun. Actoria e solidă, poveștile se întețesc frumos, iar ritmul e mai rapid decât să spui "crime thriller". Sigur, nu e ceva extraordinar din punct de vedere al narației, dar nici nu pretenzioneaza asta. E un film care știe exact ce vrea să fie și o face foarte bine. Dacă vrei ceva inteligent și psihologic, nu-i asta. Dar dacă cauți un entertainment pur și simplu care să-ți facă inima să bată mai repede, Dhurundhar e o alegere foarte bună. Merită cel puțin o vizionare.

Nolan face din nou ceea ce știe mai bine: iau o premisă științifică și o transformă într-o operă emoțională de proporții cosmice. "Interstellar" nu e doar despre găuri de vierme și misiuni spațiale, ci despre sacrificiu și conexiunea umană în fața absurdului universal. McConaughey e perfect în rolul unui tată disperat, iar cinematografia e pur și simplu uimitoare. Secvențele din apropierea găurii negre au o forță vizuală care te pune pe gânduri. Totuși, filmul are lungimi în acte, mai ales în prima jumătate, și dialogurile despre fizică devin oareori prea explicitoare. Scorurile lui Hans Zimmer sunt copleșitoare, poate chiar mai mult decât trebuie. Pe ansamblu e o reușită de proporții mari, filmul asta merită să-l revezi pentru a surprinde detaliile ratate la prima vizionare. Nu e impecabil, dar asta nu înseamnă că nu e grozav.

Am urmărit filmul de concert BTS și am simțit o oarecare dezamăgire. Hamish Hamilton știe cum să filtreze o show în mod vizual, cadrul e curat și lumina e bună, dar materialul în sine mă-a lăsat rece. Prezența scenei ARIRANG e interesantă din perspectivă culturală, conceptul de a lega tradiția cu pop-ul contemporan putea fi mai explorat. În schimb, filmul alunecă în rutina unui concert tipic, cu planuri repetitive și prea puțin context pentru cei care nu sunt fani deja. Trupele de K-pop știu cum să se prezinte live, asta e incontestabil. Dar ca film, documentul lipsește de tensiune narrativă. Compară cu alte concerte documentate pe care le-am văzut, iar aici lipsește acel ceva care să-ți rămână în minte după ce lumina se stinge. Pentru fani va fi o experiență destul de bună, dar nu-și găsește nici un public mai larg.

"They Will Kill You" e genul de film care nu știi bine ce să-i zici. Pe de o parte, Kirill Sokolov construiește o nebunie vizuală sfidătoare, un mix plin de încredere între horror, comedie și acțiune care nu se gândește prea mult dacă genurile se încadrează frumos în același cadru. Scena cu scena funcționează adesea, iar coregrafia violenței are momente de inventivitate. Dar aici e problema. Filmul se zbate între ambițiile lui. Uneori e hilar, alteori e generic, și destul de rar reușește să fie chiar mentalul în ambele direcții simultan. Actoria e în ton cu tonul dezordonat al întregului proiect, ceea ce poate fi un plus sau un minus după cum vezi lucrurile. Ca și spectacol brut de energie și neonuri, merită văzut. Nu-ți va schimba viața, dar nici nu-ți va irosi complet seara. E mai mult un exercițiu stilistic cu dificultăți decât o poveste care te ține prins. Solid pentru o sesiune distractivă, nu ceva pe care să revii constant la el.

Komasa a făcut asta: a luat un adolescent care e practic o combinație între o cărămidă și un comportament toxic, l-a aruncat într-o noapte ciudată și boom, avem drama. Tommy e tipul de personaj pe care vrei să-l dădacești, dar regizorul știe ce face. Thrillerul ăsta nu e o predicație morală apasă-mă și iartă-mă, ci mai degrabă o scufundare în haos și consecințe. Tensiunea merge bine, poza e bună, și actorii joacă ca și cum viața le depinde de asta. E puțin mai lent în anumite momente și abia aștept să văd cum o să se termină treaba, dar sincer m-a ținut atent. Filmul nu e perfect, dar Komasa știe cum să-și construiască scenele. Merită văzut, mai ales dacă vrei ceva cu muchie.

Am privit "Pretty Lethal" cu o mixtură de entuziasm și scepticism, și filmul m-a surprins în feluri pe care nu le așteptam. Da, scenele de acțiune sunt spectaculoase, iar modul în care regizoarea Vicky Jewson transformă baletul într-o armă letal e cu adevărat grozav. Fiecare salt, fiecare mișcare are o precisie care te pune pe scaun. Problema? Povestea în sine e destul de subțire. Scenaristul cam se folosește de premisa "balerine într-un han periculos" și nu face prea mult cu ea. Personajele ar trebui să fie mai dezvoltate, mai pline de viață. Devora Kasimer e o prezență intimidantă, dar dialogurile ei nu au acea adâncime pe care o cautes. Cu toate astea, nu m-am plictisit niciodată. Energia filmului, tensiunea pe care o menține, plus acele coreografii de luptă care-ți răpesc respirația, compensează slăbiciunile din script. E un film care știe exact ce vrea să fie și asta merită respect. Nu e o capodoperă, dar e divertisment de calitate.