Oof, nu știu cum să zic asta, dar "Shakespeare îndrăgostit" m-a dezamăgit mai mult decât credeam. Ideea e drăguță pe hârtie, isteță chiar, să vezi cum viața lui Shakespeare se transformă în propriile lui lucrări. Dar în realitate, filmul simte prea sofisticat, prea...pretenţios pentru propria poveste. Joseph Fiennes e charm personificat, asta nu pot nega. Și scena în care se întâmplă magia între el și doamna nobilă e emoționantă într-adevăr. Mă simţeam cum bate inima pe-acolo. Dar restul filmului? Prea amestecat. Scenele comice nu-și găsesc locul într-o dramă istorică, iar când ajunge la final, când se întâmplă tragedia, simţeam că mă priveşti în gol, parcă zic ceva ce nu ar trebui spus. Cel mai frustrant e că putea fi ceva cu adevărat special. În loc să-l urmăresc cu plăcere, m-am gândit dacă erau variante mai bune de a spune această poveste. Pentru cine iubeşte Shakespeare și istoria, poate merge. Pentru mine? Era prea emoţional și prea puţin consistent.

M-a surprins plăcut filmul ăsta! James Gunn aduce cu adevărat o privire fresh asupra unui personaj pe care credeam că l-am văzut deja în o mie de feluri. David Corenswet e perfect în rol, reușind să fie în același timp vulnerabil și puternic, ceea ce e greu de echilibrat. Tonul filmului e ciudat de bine găsit, amestecul ăla dintre umor și scene emoționale funcționează mai bine decât mă așteptam. E ceva gânditor în modul în care Gunn explorează optimismul Superman, fără să fie ingenu sau prea citat din cărți de colorat. Nicholas Hoult ca Lex e fantastic, pare cu adevărat periculos și nu doar un nebun tipic. Da, poveștile se-ntrepătrund, iar ritmul cade puțin prin mijloc. Unele scene par că-și caută locul și nu-și găsesc. Dar când filmul e bun, e chiar grozav. Acțiunea e spectaculoasă, cu o greutate fizică pe care o simt efectiv. N-e perfect, dar e departe mai bun decât trebuia să fie. Îmi pare rău că am așteptat atât să mă gândesc că merita.

Am urmărit "The Rose of Versailles" cu așteptări mari, dar filmul e undeva la jumătate pe drumul spre a fi cu adevărat bun. Adaptarea din manga clasică se luptă cu prea mult pentru a fi spus într-un lungmetraj, iar ritmul pate clar. Acțiunea dintre Oscar și Maria Antoaneta are potențial emoțional real, dar relația lor rămâne prea superficială, lipsită de acea tensiune psihologică care făcuse originalul atât de memorabil. Animația e destul de competentă în scene de acțiune, deși unele momente dramatice au o direcție vizuală lipsită de impact. Vocea Mariei Antoaneta transmite ceva din frustrarea personajului, dar Oscar pare adesea plat, neavând complexitatea necesară pentru a porta filmul. Contextul istoric e acolo, revoluția franceza fundalul potrivit, dar simți că scenaristul a prioritizat spectacolul peste substanță. Nu e rău, doar mediocru. Bun pentru fani ai mangei, dar pentru cinefilul obișnuit nu e o vizionare de neratat.

"Începutul" e filmul ăla care îți pune creierul să lucreze la maxim, și sincer, asta mi-a plăcut cel mai mult. Nolan construiește o arhitectură narrativă complexă fără să devină confuză, ceea ce e destul de greu de realizat. Leonardo DiCaprio face o treabă solidă cu Cobb, transmite oboseala și disperarea personajului cu subtilitate. Acțiunea e bine choreografiată, mai ales secvența cu gravitația din Marrakesh. Partea cu visele suprapuse merge bine în teorie, deși după 2-3 nivele de cufundare mi s-a părut că lucrurile se cam complică în plus. Banda sonoră creează o tensiune constantă, și asta funcționează excelent. E puțin dezechilibru între momentele introspective și cele pline de explozii. Și finalul e deliberat ambiguu, ceea ce e artistic, dar și puțin frustrant. Oricum, e un film care te face să revii la el, și asta spune ceva. Nu e perfect, dar merită văzut.

"Elize: Sombras de uma Mulher" e o explorare psihologică densă care merită atenția, chiar dacă nu reuşește să fie perfect pe toată lungimea. Vellas construieşte o atmosferă opresivă prin alegeri vizuale deliberate, iar cinematografia creează această senzaţie de încorsetare emoţională foarte potrivită pentru temă. Actrița principală dă o performanță nuanţată, iar acel joc dintre ceea ce se vede și ceea ce e ascuns funcţionează cel puţin în primele două acte. Problema e că în final filmul pierde puţin din tensiune. Ultimele scene se simt oarecum previzibile, iar anumite revelații asupra caracterului principal ar fi meritat mai multă complexitate. Nu-i o cădere dramatică, e mai degrabă o scădere a impactului când ai aşteptat ceva mai spumos. Dacă iubeşti thrillerele cu introspeţie psihologică, o să găseşti aici suficient material, dar nu-i filmul care te va hăntui zile în şir.

Bă, sunt pe cărări puțin ciudate aici. Nu zic că filmul nu merită atenție, pentru că o merită, dar toată lumea pare să trăiască într-o realitate paralelă unde "Cavalerul negru" e piesă de muzeu. Heath Ledger face treabă bună, da, impresioneaza, dar nu m-a salvat din plictiseală în unele scene care se lungesc cât o sesiune de terapie. Nolan știe ce face, nu neg, dar filmul asta simte că vrea cu orice preț să fie "profund". Și e okay, îi place filmului să stea la semafoare roșii și să se gândească la morală. Problema e că asta duce la o structură cam tocitoasă, secvențe care mor pe vine și dialoguri care-și bat joc de propria importanță. Tehnician vorba vorbei, e decent. Dar între Jokerul lui Ledger și restul filmului e o prăpastie. Prea mult hype, prea puțin echilibru. E ca și cum ai mânca de la un restaurant trei stele și doar aperitivul e grozav, restul e... eh.

Am stat să mă gândesc mult după ce am terminat "Simpsley". E unul din acele filme care încearcă ceva diferit, dar nu reușește pe deplin să găsească ritmul potrivit. Povestea e amuzantă, chiar e. Conceptul unui personaj caught between two worlds, între crimă și viață normală, avea potențial imens. Animația e plăcută la ochi, colorată, cu o estetică care te ține agăţat pe scaun. Dar undeva pe drum, poveștii i s-a pierdut firul. Partea cu comedy vine prea forțat uneori, iar tensiunea din secvenţele de crimă se pierde în glume care nu sempre funcţionează. E ca și cum regizorii nu s-au putut hotărî ce film vor să facă. M-am simţit mai mult amuzat decât cu adevărat emoţionat sau în șoc. Nu e rău, dar nici nu e ceva ce mă va obsidia. E filmul pe care îl uiţi după o săptămână, deși în momentul în care-l vezi ai o experiență okay. Recomand dacă ești pe Netflix într-o duminică plictisitoare, dar nu îl cauta anume.

Uite, "Mesaje pentru Isabelle" e o surpriză plăcută, nu știu exact ce mă așteptam, dar m-a ținut agățat. Ideea cu mesajele vocale care ajung la persoana greșită e destul de ingenioasă și Leah McKendrick o exploatează bine, chiar dacă în momentele de dramă simți puțin forțarea. Partea romantică merge natural, nu-i din astea zaharoase care te plictisesc. Personajele sunt reale, au defecte, se comportă cum ar trebui în situații absurde. Mesajele vocale sunt hilare, sincer, mi-au scăpat câteva zâmbete involuntare. Singurul minus e că la un moment dat simți cum se forțează drama pentru a da profunzime, iar final-ul e puțin predicibil. Dar nu-i dramatic, nu-i disaster. Recomand dacă ești în vena de ceva ușor și amuzant cu o doză de emoție. Nu e Hitch o să revoluționeze viața ta, dar e un film decent care-ți face bine la suflet.

Nolan a dat lovitura cu "Odiseea", mă rog. A luat povestea aia clasică și a făcut-o să pulseze pe ecran într-un fel care nu te așteptai. Vizual e absolut nebun, cu scenele cu Polyphemus și Sirenele care-ți rămân în minte. Actoratul solid, cinematografia aia caracteristică Nolan care-ți varsă în ochi efecte grandioase fără să fie artificial. Dar zic cinstit, pe alocuri simți că filmul se-ntinde. Sunt momente în care bufonezi puțin pe scaun, și nu din emoție, ci din oboseală. Cei 172 de minute nu curg nici pe departe natural în fiecare secundă. Ce m-a agăţat e cum a tratat duel-urile astea mitologice, cu detalii care-ți dau niște satisfacție de cinefil. Reîntâlnirea cu Penelope? Tare, din punct de vedere emoțional. Nu e perfectă, dar nici nu-i flopă. "Odiseea" e ambiţioasă și asta se vede. Merită văzută la cinema, chiar dacă trebuie să ții pasul cu ritmul ăla ciudat pe care-l are.

Reboot-ul live-action al „Vaianei" are momente de gust vizual și o Vaiana cu prezență solidă, dar filmul se simte oarecum împiedicat de propriile sale ambițiile. Thomas Kail reușește să reconstruiască peisajele oceanice cu o estetică plăcută, iar coregrafia are ritm. Problema e că nu găsesc prea multă încercare să depășească ceea ce a oferit deja animația din 2016. Dwayne Johnson în rolul lui Maui pare mai mult o variație a lui sine decât o reinventare a personajului. Ceva lipsește din energia și carisma pe care trebuiau să o mute dintr-un mediu in materia în altul. Dialogurile sunt previzibile, iar unele secvențe cu creaturi marine arată mai degrabă animate decât realiste, ceea ce rupe imersia. Nu e rău, doar nu sunt sigur de ce trebuia să existe. E competent, divertisment ușor pentru familie, dar lipsit de acea scânteie care ar face diferența. Merită vizionat dacă ești fан al francizei, dar te așteaptă mai mult al aceluiași lucru, nu o nouă perspectivă.