Sincer, m-am simțit puțin dezamăgit de filmul ăsta. Era atâta potențial cu Ultron ca antagonist, conceptul e solid, dar cumva s-a pierdut pe parcurs. Prea multă acțiune și prea puțini momente care să mă lege emoțional de poveste. Scena cu Vision era interesantă, dar restul? Părea că filmul aleargă dintr-un loc în altul doar ca să aibă explozii și bătăi spectaculoase. Efectele sunt bune, nu mă-nțeleg, și actorii se descurcă decent cu rolurile lor. Dau bine pe ecran, dar senzația asta că o toată treaba-i doar o mașinărie uriașă de divertisment fără ceva cu adevărat la inimă m-a ținut departe. Parcă lipsește aia, poftă de viață, improvizație. Toți factorii sunt acolo, dar nu se conectează bine. Nu zic că e rău, doar că mi-a lipsit ceva. Nu m-a marcat cum ar fi trebuit. Raport calitate-divertisment, e ok, dar rămâi cu senzația asta că ai urmărit o mașină bine oleiată care merge, dar nu prea te emoționează.

Am urmărit și mie acest documentar, deși știam în ce mă bag. Avery construiește o narațiune alternativă la evenimentele din 11 septembrie, cu arhivă și mărturii care îți pun semne de întrebare. Cinematografia e sobră, iar montajul știe cum să-ți creeze tensiune, asta trebuie să recunosc. Problema e că filmul oscilează între speculație și certitudine fără a clarifica granița. Unele observații tehnice sunt interesante, dar alții au fost deja dezmințite de experți. Mi s-a părut că regizorul, în loc să exploreze critic toate perspectivele, aleargă după o concluzie prestabilită. E inerent ideologic, ceea ce nu-i condamnabil în sine, dar afectează credibilitatea. Nu e prost făcut din punct de vedere tehnic. Dacă ești receptiv la ideile Alternative, probabil o să te agite. Pentru mine a rămas o lucrare interesantă dar incompletă, care-și bate rău capul între documentar și propagandă.

Am revăzut "Povestea Jucăriilor" și sincer, mi-a amintit de ce am iubit asta cand eram mica. Woody și Buzz sunt personajele perfecte pentru o poveste despre prietenie și acceptare, iar dinamica dintre ei nu se plictisește nici acum. Ce m-a lovit cel mai mult e cum filmul nu vorbește direct despre sentimente, dar le transmite perfect prin fiecare scenă. Animația e clar primitiva comparativ cu ce avem acum, dar asta nu strica nimic. Dimpotrivă, are o caldură pe care filmele moderne le pierd uneori. Vorbesc serios, dialogurile sunt pline de umor atât pentru copii cât și pentru adulți. Scene ca aceea de la Sid m-au făcut să râd de fiecare dată. Singurul lucru e că, din perspectiva de azi, unele momente mi se par puțin grăbite spre final. Dar asta e o critică mică la un film care a schimbat cu adevărat industria. Merită cu siguranță revedere, chiar dacă ți-ai amintit deja povestea.

Cameron se întoarce în Pandora cu aceeași fascinație pentru spectacol vizual, dar de data asta senzația de novitate e mai ștearsă. "Avatar: Foc și cenușă" arată impecabil, fiindcă știu deja cum să construiască lumi pe ecran, iar tribu Cenușii cu peisajul arid e o idee interesantă de contrast. Problema e că narația pare să marcheaze pasul, repetând teme de colonialism și dominație fără a le împinge mai departe în teritoriu nou. Actingul e solid, personajele feminine au o forță apreciabilă și cinematografia 3D e într-adevăr de invidiat. Totuși, după cinci ore de Avatar, sentimentul e de deja-vu artistic. Cameron face ce știe să facă bine, dar filmul nu explorează cu adevărat ce vrea să spună despre război și diferență. E tehnic excelent, vizual intoxicant, doar că creativ platos. Merită văzut pe ecran mare, dar nu-ți lasă cu mult de meditație după plecarea din sală.

Am urmărit Povestea Jucăriilor 2 și sincer, m-am gândit toată vremea la originalul. E o continuare decentă, nu mă înțelegi greșit, dar lipsește o parte din magia pe care am simțit-o atunci cu primatul film. Ceea ce mi-a plăcut: Jessie și povestea ei m-au emoționat rău de tot. Scenele cu Woody în apartamentul colecționarului sunt inventive și pline de umor. Animația e frumoasă, mai ales pentru epoca aia. Buzz e amuzant și acțiunile din cameră îți zâmbesc la gură. Dar... ceva lipsea. Parcă filmul era prea aglomerat, prea multe personaje noi, prea multe scene care se-ntârzie. Mi-a fost greu să mă atașez la noile jucării cum m-am atașat la Woody și Buzz în primul film. Și finalul, deși are momente frumoase, nu m-a pus pe gânduri cum a făcut originalul. E un film bun pentru copii și pentru fani ai francizei, dar ca film de sine stătător, m-a dezamăgit puțin. Nu e rău, doar că putea fi mai bun.

Am ieșit din cinema cu un zâmbet care nu-mi dispărea și o convingere nouă: comediile romantice nu au terminat jocul. "Iubire la birou" e exact ce-ți trebuie când plouă afară și sufletul tău cere o pauză de la dramatismul sumbru din alte filme. Jennifer Lopez și Brett Goldstein au o chimie care te face să uiți că sunt și alte lucruri mai importante în viață decât să-i urmărești pe amândoi cum se găsesc unul pe altul între mailuri și deadline-uri. Brett Goldstein mai ales e o descoperire, joacă cu o ușurință care-ți amintește de comediile din 2000, iar Lopez doar confirmă că stie ce face pe platoul de filmare. Istoria în sine nu-ți schimbă perspectiva asupra universului, dar nu e nevoie. Haosul profesional din care decurg situații hilare, dialogurile pline de replici tăioase și momentele în care cei doi protagoniști înțeleg că munca nu-i tot ce e în viață formează o combinație care merge prea bine pentru a fi coincidență. Ol Parker a făcut ce trebuia, fără mă-n gât, fără forțări. Perfect pentru o seară în care vrei ceva ușor, funny și pur adorabil.

Baudry ne duce în ultimii ani ai lui De Gaulle cu o abordare surprinzător intimă pentru un film istoric. "L'âge de fer" este mai puțin spectacol politic și mai mult portret psihologic al unui om în declin, ceea ce funcționează de obicei, dar uneori cade într-o melancolie plictisitoare. Avem momente de forță reală, mai ales când filmul explorează tensiunea dintre legatul de-a lifetimului și fragilitatea fizică crescândă. Actorii livrează interpretări solide, iar cinematografia captează bine atmosfera claustrofobă a unui lider izolat. Problema? Ritmul e destul de lent, iar unele scene se întinde fără să adauge prea mult. Ți-ai dori mai multă claritate în ce anume e "batalia" din titlu. E un film pentru cinefili care apreciază subtilitatea asupra dramatismului, dar nici nu e pe departe perfect. Merita văzut, totuși.

Bun, deci am încercat "Soți în acțiune" și, să zic sincer, e un film care merge pe jumătate. Ideea e mișto, un detectiv care trebuie să coopereze cu noul soț al fostei soții, ar putea fi hilară. Și sunt momente când chiar funcționează, scenele de acțiune sunt Ok, nimic special dar decente. Problema e că glumele se repetă și dintr-un moment asta cade puțin într-o formă. Dinamica între cei doi personaje ar fi putut fi mai sharp, mai colorată. E cam generic, adică ai impresia că ai mai văzut asta la alte comedii de acțiune. Scena cu mașina furie e bună, da și cam atât rămâne cu tine după ce iei sfârșitul. Nu-i rău să-l vezi, dar nici nu te-ai grăbi. E potrivit pentru o seară liniștit pe canapea, nu ceva de care ai zice "uite, trebuie să-ți arăt asta". Recomand doar dacă te saturi de alte opțiuni.

Am ieșit din cinema cu sentimentul ăsta ciudat, știi? Supergirl mă luase de mână de la început, dar apoi ceva se-ntâmplă pe parcurs. Vizualurile sunt absolut spectaculoase, iar Kara are o forță și o determinare care te cucerește. Scene de acțiune intergalactice care chiar te lasă fără aer. Dar... daar e o diferență între a fi impresionat și a te simți conectat emoțional. Tovarășul neașteptat aduce un element interesant, chemistria dintre ei are momente bune, dar relația lor se dezvoltă puțin prea repede. Mi-ar fi plăcut să simt mai mult din agonia lui Kara, din răzbunarea asta pe care o caută. Gillespie știe cum să filmeze scenele cu impact, asta nu se discută. Problema e că undeva în mijloc, filmul uită să-ți povestească de ce ar trebui să-ți pese cu adevărat. E spectacol pur, și asta e okayish, dar nu wow. 4.5 din 5 pentru că mă-ntristează că ar fi putut fi mai mult. E solid, e divertisment garantat, dar nu-ți rămâne în suflet.

Mă-ntreb dacă oamenii care au pus mâna pe universul Masters of the Universe au avut vreo idee că vor face ceva care să nu fie un dezastru total. Surpriză, au reușit! „Stăpânii universului" e genul de film care îți amintește de ce îți plăceau desenele animate când aveai 8 ani, dar fără să te faci de rușine la 30 că te uiți la el. Nicholas Galitzine face o treabă solid în rolul lui Adam/He-Man, parcă ușor confuz dar în felul lui cuvenit. Iar scenele cu transformarea și drumul lui spre putere sunt tare mișto, nu vreun nonsens CGI în stil Marvel care te-apasă. Jared Leto face pe Skeletor cu o nonșalanță care pare desprinsă din manierele lui Alan Rickman, și în context funcționează surprinzător de bine. Da, e o poveste simplă fără mari surprize, dar asta nu-i neapărat un defect. Travis Knight a găsit echilibrul perfect între nostalgie și acțiune solidă. Teela și Duncan nu sunt doar comparsă, iar dinamica lor cu Adam merita toată atenția. Nota 4.5 din cinci, pentru că e mai mult decât ok și cu siguranță e filmul cu superputeri pe care nu te-ai așteptat să-l iubești.