Mă gândesc că "Iron Lung" e filmul ăla care te lasă cu o senzație ciudată în piept mult timp după ce se termină. Mark Fischbach face o treabă bună cu tensiunea asta care se-ntinde pe toată durata, chiar dacă uneori simți că lipsește puțin din climă. Conceptul e fascinant, sincer. Un ocean de sânge, o lună pustie, un deținut într-un submarin și misterul ăsta constant cu "Quiet Rapture" te țin pe poziții. Vizualurile sunt nasoale, atmosfera e apăsătoare și majoritatea timpului te gândești ce prostie s-a întâmplat oamenilor. Problema e că efectele ăstea groaznice, făpturile ciudate, halucina țiile nu-și fac tot efectul pentru că apar prea puțin. Simți potențialul imens, dar nu se dezvoltă pe cât ai vrea. Oricum, recomand să-l vezi. E horror SF care nu cade în clișeele obișnuite și asta pe liniște îmi place.

Wow, am iubït absolut "The Rip"! Joe Carnahan a creat ceva cu adevărat special aici, un thriller care te ține în suspensie până în ultimele secunde. Povestea aia cu banii găsiți în depozit și cum se destramă încrederea în echipă mi-a făcut inima să bată mai tare. Matt Damon și Ben Affleck sunt phenomenali, chiar sunt. Fiecare scenă te ține cu sufletul la gură. Ce mi-a plăcut cel mai mult e cum filmul nu-ți permite să știi cui să-i dai voie. Suspiciunea plutește peste tot, iar tu ca spectator ești tot timp în nelăgire. E groaznic în cel mai bun mod posibil. Am simțit frustrarea și paranoia personajelor ca și cum aș fi fost eu acolo. Unele dintre răsturnări m-au luat complet prin surprindere, iar alte mi-au făcut să mă gândesc la decizii mai profunde despre loialitate și demnitate. Nu-i un film perfect în sensul tradițional, dar e cu siguranță unu care te marca. Merită cu siguranță cinci stele, nu mă gândesc nici o secundă la asta.

"L'affaire Bojarski" e un caz de rasism și nedreptate din anii '50, dar filmul lui Salomé nu prea merge mai departe decât să ne servească o poveste pe care o cunoaștem. Actoria e solid încadrată, cu momente care țin, dar regie... e cam flat pentru a fi cineasta atât de o poveste atât de explozivă. Mi-a plăcut cum s-au construit anumite scene procesului, în special confesiunile și contradicțiile mărturifilor. Asta da o tensiune care lipsește din rest. Problema e că película se simte prea didactică, parcă ne explică pasul cu pasul fără să ne lase să simțim în piele prejudecata epocii. Compare cu ceva cum ar fi "Spotlight", care știe să scoboare și să lase spațiu interpretării. Fotografiei îi lipsește ceva. Peisajul și decorul par mai mult scenă teatrală decât memorie vie a unei epoci. Salomé face mai mult să raporteze decât să exploreze psihologia personajelor, iar asta șterge o bună parte din impact. E serios? Da. E bun? Meh, pe jumătate.

Emerald Fennell se-ntinde prea mult în încercarea de a rescrie Wuthering Heights pentru generația TikTok. Filmul are momente de furie dramatică care funcționează, mai ales când Robbie și Elordi sunt pe ecran în aceeași scenă, tensiunea dintre ei fiind palpabilă. Dar regizoarea pare mai preocupată de estetică și șocuri visuale decât de a dezvolta personajele în profunzime. Problema e că noi deja știm povestea. Fennell nu aduce nimic substanțial care să justifice existența acestei noi versiuni, doar amplifică melodrama fără să o dea sens. Actoria e în regulă, cu Elordi mai convingător decât mă așteptam, dar și el se pierde în regie excentrică. E un film care se uită bine și care are gustul de ceva interzis, dar rămâne superficial. A doua jumătate cade, iar finalul pare scris de cineva care nu a terminat cartea. Nici rău, nici bun, doar ușor frustrant pentru că putea fi ceva mai substanțial.

Brendan Fraser dă o prestație sinceră și plină de căldură în rolul acestui actor pierdut care găsește sens jucând în familii închiriate. E genul de film care te face să zâmbești cu inima, mai ales în scenele unde personajul lui începe să se conecteze cu oamenii din jurul lui. Totuși, filmul nu reușește să aprofundeze atât cât ar fi putut. Premisa e fascinantă, dar uneori se mulțumește cu sentimentalitate superficială în loc să exploreze cu adevărat complexitatea acestor relații temporare. Reglajul japonezo-american e interesant și Tokyo e filmat cu gust, dar poveștile individuale ale familiilor care apelează la serviciul ăsta meritau mai mult timp și empatie. Nu e rău, deloc. E pur și simplu bun, fără să fie ireal de emoționant. Potrivit pentru o după-amiază relaxantă cu o cafea caldă, dar nu mi-a rămas în minte ca o revelație.

Uite, Interstellar e definitiv ceva special, dar nu cred că-i perfectul pe care toți se-așteptau. Christopher Nolan a construit o istorisire ambițioasă cu o viziune vizuală impresionantă, iar Matthew McConaughey e destul de bun în rolul ăsta. Imaginile sunt frumoase, cinematografia face treabă, nu e de contestat. Dar sincer, filmul are momente când se lungește aiurea. Durează vreo trei ore jumătate și uneori simți asta. Partea emoțională cu familia lui Cooper, deși înțeleg mesajul, cade puțin greu. Și istoria în sine, deși originală, nu mă-a ținut la marginea scaunului tot timpul. Ce-mi place e că-ți face pe cineva să gândească la univers și la sacrificiul uman. Nu-i film light, asta e sigur. Recomand să-l vezi, mai ales pe un ecran bun, dar mergi cu așteptări realiste. E bun, solid, dar nu-i revelația pe care spun unii că-i. Pentru mine, se-ntinde între ok și foarte bun, undeva la 3.5, aia-i nota mea.

Am intrat în sală cu așteptări mari, probabil ca și restul lumii. Și da, "Răzbunătorii: Războiul infinitului" e ambițios din punct de vedere vizual, o producție de-a dreptul monumentală. Dar aici se termină aprecierile mele. Filmul suferă de o fragmentare narativă care se simte jeune. Thanos e cel mai interesant personaj din aici, dar asta spune mai mult despre slăbiciunea celorlalți decât despre meritul său. Trebuie să acorzi timp personajelor principale, iar în loc de asta primești o enumerare de scene de acțiune conectate superficial. Nu e ca și cum nu ar fi vorbit regizor și producători despre asta înainte. Pacing-ul e frenetic, monoton chiar. Crezut că lungimea (2h 29 min) ar fi o problemă, dar no, e mai degrabă modul în care e structurat. Finalizarea se simte forțată, mai mult o suspensie decât o încheiere. Spectacol pur și gol, fără substanță reală în oasele acestui film. Dezamăgitor pentru o producție cu atâta potențial.

Bāhubali rămâne o demonstrație impresionantă de ambițe cinematice, chiar dacă nu în toate momentele își atinge potențialul maxim. Rajamouli construiește un univers vizual bogat, cu secvențe de acțiune care te țin lipit de scaun și o mise en scène spectaculoasă. Problema e că uneori exuberanța vizuală eclipsează poveștile personajelor. Actoria e solidă, deși dialogurile pot fi cam lipsite de subtilitate în anumite scene cheie. Ceea ce funcționează cel mai bine e legătura între fraților rivali și complexitatea politică din spatele conflictului. Ceea ce mă dezamăgește e că tensiunea psihologică se pierde în tsunami-ul de efecte speciale și dansuri grandioase. E filmul pe care-l admiri pentru tehnica și curaj, nu neapărat pentru emoție brută. Perfect pentru o seară de acțiune pe ecran mare, dar rămâi cu senzația că ar fi putut fi ceva mai matur și mai concentrat.

Mie mi-a plăcut ideea de bază, dar trebuie să zic că filmul nu m-a ținut cu sufletul la gură cum mă așteptam. Povestea cu hoțul, agenta și detectivul avea potențial serios, dar execuția a fost puțin monotonă. Partea bună e că Bart Layton știe să construiască tensiune și dinamica între cei trei personaje e interesantă. Au momente în care chiar simți că jocul ăsta de macabru cat-and-mouse poate exploda oricând. Dar apoi filmul cade puțin, iar pacing-ul se duce pe apa sâmbetei în al doilea act. Bijuteriile și jafurile sunt filmate ok, dacă-mi cer sincer, nu e mare de lucru. M-am gândit oarecum la Heat, dar asta e o versiune mult mai ușor digerabilă, poate chiar prea mult. Finalul era cam previzibil și nu m-a luat prin surprindere cum speraseam. E un film decent pentru o duminică pluvioasă, nimic spectaculos. Merită 3 din 5 pentru că nu-ți plictisește total, dar nici nu te va marca.

Am urmărit acest documentar cu inima grea, dar simțeam că trebuie să-l văd până la capăt. Elizabeth Smart vorbește cu o deschidere rar întâlnită despre cei nouă luni de coșmar pe care i-a trăit, și nu pot decât să respect curajul ei. Benedict Sanderson nu cade în capcana dramatizării ieftine, ci lasă povestea să respire, să se desfășoare natural. Ceea ce m-a lovit cel mai tare e realitatea crud a evenimenului, material inedită care nu am mai văzut. Nu-i despre senzație, e despre a înțelege prin ochii ei. Găsesc doar mic minus că anumite secvențe curg prea lent, iar unele interviuri cu autorități putea fi mai profunde. Dar asta nu stinge din impactul emoțional al filmului. E documentar care te face să te gândești la forța uriașă a unor oameni. Recomand cu toată inima, deși e greu de digerat. Merge sigur între filmele care te schimbă.