Sinceri, m-am gândit că va fi o comedie superficială despre moda și luxu, dar m-a surprins plăcut. Meryl Streep ca Miranda Priestly e pură perfecțiune, reci și deva în același timp. Când spune ceva, simți cum se schimbă atmosfera în jurul ei. Anne Hathaway e și ea foarte bună în rolul acestei fete care încearcă să se potrivească într-o lume complet străină. Ce m-a emoționat de fapt e dilema din spatele tuturor acestor ținute de designer și lunciuri de revistă. Andy chiar sacrifică lucruri importante pentru a plăcea șefei ei și pentru carieră. E o luptă internă care ma întristă, dar și înțeleg cum se întâmplă. Povestea știu că nu e nimic spectaculos, e destul de previzibilă, dar execuția e solidă. Mi-a plăcut și energia filmului, cum fluiește totul. E stilat fără să fie greu de urmărit. Nu e un chef de d'opera, dar e o experiență agreabilă și chiar te face să reflectezi la compromisurile pe care le facem pentru succes. Merită văzut.

Lee Cronin încearcă să rescrie mitul mumiei pentru era modernă, dar rezultatul e mai degrabă o exercițiu în excese decât o poveste coerentă. Ideea unei fete care se întoarce după opt ani în deșert avea potențial real, pe hârtie. În practică, filmul se pierde între dorința de a fi provocator și nevoia de a avea o structură naratică funcțională. Actoria e inconsistentă, iar regizorul pune mai mult accent pe sequence-uri grozave decât pe construirea unei atmosfere de adevărat mister. Există scene care transmit o tensiune reală, dar sunt înecat în prea mult CGI și orchestrație vizuală. Personajele nu evoluează în mod convingător, iar dinamica familiei pare forțată. Nu-i rău, dar nici nu-i ceva ce merită o ieșire special la cinema. Filmul se simte cam epuizat în ideile sale, o relua slabă a unor concepte mai puternice din alte producții horror.

Peter Farrelly ne dă o comedă de acțiune care e exact ceea ce ai nevoie când vrei să rezi de râs fără să-ți mai și gândești. Brad și Elijah au o chimie desăvârșită, iar dialogurile lor pline de improvizații te prind din primul minut. Scenele din Brazilia sunt o nebunie frumoasă, cu coregrafia acțiunilor și momentele comedice care se întrepătrund perfect, nu ca într-o mie de alte filme unde umorul sabotează tensiunea. Ce mi-a plăcut cel mai mult e că Farrelly nu se ia prea în serios cu propria lui premisă ridicolă. Filmul e conscious de absurditate și o exploatează la maxim. Scena cu criminali are o energie nebună, iar caracterele secundare sunt scrise cu atât de mult suflet încât nu-ți pari a nu te îngrijora pentru oamenii ăștia măgari. Sigur, e o comedie ușor proastă la momente, dar asta e chiar punctul. Când mai vezi o astfel de liniștire între haz curat și acțiune bine orchestrată? Definitiv 5/5.

La prima vedere pare un thriller de acțiune obișnuit, dar "Protectorul" surprinde prin construcția asta elegantă a unui om versus natură versus propriul trecut. Ric Roman Waugh știe exact cum să creeze tensiune într-un spațiu limitat. Izolarea geografică a insulei scoțiene devine personaj în sine, transformând fiecare moment de apă și furtună în amenință reală. Ceea ce m-a fascinat e echilibrul între action set-pieces și characterizare. Nu e doar o succesiune de bătăi și tâlcuri, ci o explorare a culpabilității și al redemptiei. Actorii au chemie care nu simte forțată, iar ritmul nu cade niciodată. Poate că îngrijorarea unor colegi că filmul e "uninspiring" vine din faptul că Waugh refuză să facă prea mult zgomot cu macheta. Dar asta e exact lucrul pe care l-am iubit. E sobru, brutal, și se ține cu ambele mâini de seriozitate. Pur și simplu cinema de acțiune făcut bine.

Apex mă lăsă cu sentimente împărțite, sincer. Pe de o parte, peisajul australian e cu adevărat spectaculos, iar Kormákur știe cum să filmeze asta. Tensiunea dintre protagonistă și ucigaș are potențial, mai ales în primele scene când simți că ceva rău se va întâmpla. Dar ajunge să se simtă previzibil. Știi prea devreme ce se va întâmpla și cum se va terminat, ceea ce omoară o mare parte din suspans. Dialogurile nu sunt pe înălțime și nici personajele nu au destul de multă adâncime ca să te conectezi cu ele pe deplin. Ce m-a dezamăgit cel mai mult e că filmul nu riscă nimic. E genul de peliculă care ar putea fi ceva special dacă ar fi avut mai mult de spus, dar se mulțumește să urmeze formula. Peisajele sunt într-adevăr cea mai interesantă parte, și asta nu e bun semn pentru un film de thriller. Nu e rău, dar nici ceva special. Ceva decent dacă vrei doar să petreci două ore, dar nu o să-ți rămână în minte.

O luptă după alta e un film destul de... dificil. Leonardo di Caprio (Bob) e un revoluționar dintr-un grup de militanți de stânga și prietena lui (Perfidia) e una dintre cele mai active membre ale grupului. După ce Perfidia e prinsă de autorități și are o (un fel de) relație cu un general, obsesia acestuia pentru ea și determinarea în a-l prinde pe Bob duc la un șir lung de evenimente încurcat și destul de greu de urmărit. Filmul e bun dar destul de lent, pe alocuri dur și uneori am simțit că nu pierd nimic dacă nu îl văd pe tot. Recomand pentru cei care au răbdare sau sunt pasionați de thrillere.

Brad Pitt e un pilot de Formula 1 retras din activitate care nu a avut succes în viață cu alte meserii. Conducătorul unei echipe mai mici în prag de faliment decide să îi propună să concureze un sezon în speranța că experiența lui va salva echipa. Filmul nu are prea multe în plus fașă de alte filme despre curse de mașini dar motivul pentru care merită văzut, poate chiar la cinema, sunt filmările de pe circuitele de Formula 1 din toată lumea. Filmările sunt făcute la fața locului (În UAE, Japonia, Ungaria,...), inițial mă așteptam să fie făcute pe o pistă de antrenament și adăugate efecte speciale. Filmările din curse fac filmul să fie interesant și spectaculos. Mergeți la el pentru efecte speciale, imagini și distracție.

Adrian Grünberg reușește să construiască un thriller de acțiune solid, care merge cu stacojiu dintr-o scenă în alta fără să se încurce prea tare în propria narațiune. "Protector" are o premisă simplă și directă, ceea ce funcționează în avantajul lui, nu împotriva. Actorul principal transportă filmul pe umeri cu o prezență fizică convingătoare, deși dialogurile ar fi putut fi mai elaborate. Secvențele de acțiune sunt bine coreografiate, cu o cinematografie care știe cum să captureze violența fără să devină gratuită. Unde mă duce puțin dezamăgit e în al doilea act, când poveștile secundare se suprapun și pierd din ritm. Totuși, e clar că Grünberg știe ce face. Filmul nu se ia prea în serios și asta e meritul lui. Nu e un Bourne sau un John Wick, dar nici nu se preface să fie. E doar o funcțiune solid executată, care îți ocupă weekend-ul fără regrete. Merită vizionat dacă ești în mood pentru acțiune fără prea multă complexitate.

Am revăzut filmul asta după ani de zile și sincer, e ca o pereche de pantofi de cowboy care nu îți cade niciodată prea strâmt. Povestea Jucăriilor e genul ala de film care îți poate da crize de nostalgie chiar dacă nu ai urmărit-o de când erai mic, și e perfect acceptabil să plângi la o scenă cu două jucării care se autocurață pe o grilă de grătar. Chemia dintre Woody și Buzz e genială, sincer. Au reușit să creeze doi caractere care se urăsc cu stilul unei vechi comedii de pereche, dar cu suficient ciment emoțional sub suprafață. Animația e decent revolutionară pentru 1995, chiar dacă acum oamenii critică CGI-ul ca și cum ar fi creat cu pixeli din epoca pietrei. Partea cu Sid, vecinul psihopat care-și torturează jucăriile, e probabil cea mai întunecoasă parte a unei filme pentru copii din perioada aia. Lucrează perfect ca sursă de tensiune. Singurul lucru care mă ține de la un 5 plin e că unele momente se simt ușor datate din perspectiva modernă. Dar na, asta e o observație mică. Filmul asta e o bijuterie.

Mike Newell reușește să facă ceva interesant în "Zâmbet de Mona Lisa", deși filmul se încadrează destul de bine în formule deja cunoscute. Julia Roberts e convingătoare în rolul unei profesoare care vine să zguduie fundamentele unui colegiu eminescian din anii '50, unde tinerele sunt gata să se mărture după cum dictează societatea. Ceea ce funcționează cel mai bine e tensiunea dintre conservatorism și dorința de libertate. Scenele dintre Roberts și elevele ei au o energie reală, o sensibilitate în dialog care nu cade în patetism. Regie e sobră, vizual plăcut fără să se forțeze, iar soundtrack-ul sprijină atmosfera fără să o domineze. N-aș spune că e original, sincer. Tema profesoarei rebele care inspiră o generație e cunoscută, iar dezvoltarea emoțională a unora dintre personaje simte că-și forțează din când în când pasul. Dar frumusețea e în detalii, în modul în care Newell construiește relațiile și în performance-ul actricelor care susțin bine întreaga poveste. E un film care merită văzut pentru subtilitatea lui, chiar dacă nu-ți va rescrie viziunea asupra cinemaului.