Am iubit cum Jon Watts a găsit un echilibru perfect între acțiune și humor, făcând din Peter Parker un personaj care e cu adevărat adolescent, nu doar un super-erou. Tom Holland e fantastic în rolul ăsta, ceva ce nu credeam că voi spune înainte de a vedea filmul. Vulturul e un antagonist solid, periculos și apropiat de realitate, nu unul dintre ăia cu planuri de domniție mondială. Michael Keaton aduce multă gravitate personajului, iar tensiunea dintre el și Peter e reală. Ceea ce m-a ușor dezamăgit e că uneori filmul se simte mai degrabă ca o comedă adolescentă cu scene de acțiune decât ca un adevărat film de erou. Scenele cu Stark sunt ok, dar cred că ar fi putut să exploreze mai mult relația asta. Și anumite momente par puțin prea ușoare pentru drama pe care o construiești. Totuși, e clar cea mai bună interpretare a lui Spider-Man până acum. M-a făcut să râd, m-a ținut pe margine cu acțiunea și chiar m-a surprins cu răsturnări. Merită văzut, nu e perfect, dar e aproape.

Am vazut "Simpsley" ieri seara si sincer, am avut sentimente mixte. E o parodie asupra filmelor de crimă, dar cu personaje animate care sunt desenate intr-un stil cam... simplist? De aici probabil si numele. Partea buna e ca filmul nu se ia prea in serios. Umorul e destul de direct, chiar prost uneori, dar asta functioneaza. Mi s-a intamplat sa rad la cateva scene, mai ales cand personajele fac chestii absurde. Vocea în dub românesc e ok, nu deranjanta. Dar am avut probleme cu pacing-ul. Sunt cateva scene care se intinde prea mult, iar povestea e destul de plata. Asteptam mai multe plot twisturi, mai mult dinamism. Comparat cu ceva gen "Zootopia" sau chiar "The Bad Guys", aici scurteaza pe profundime. Animatia e necesara pentru ce incearca sa faca filmul. Nu e wow-ul, dar merge. Personajele principale au anumit charm, insa secundarii sunt neinteresanti. Mi-a placut experienta, dar nu e filmul pe care il recomand cu pasiune. E ok sa il vezi o data, mai ales daca vrei ceva ușor, fara prea mult effort mental.

Am urmărit "Mesaje pentru Isabelle" și nu pot spune decât că m-a distrus complet în cel mai bun fel posibil. Premisa sună ciudată pe hârtie, dar Leah McKendrick a reușit să transforme ideea într-o poveste care te lovește drept în inimă. Personajul principal îmi a fost incredibil de apropiat. Mesajele vocale către sora ei sunt atât de crude, pline de umor negru și vulnerabilitate, că mi s-a rupt ceva în piept. Recunosc în asta oamenii reali, modul în care vorbim când nu ne vede nimeni. Chemistryul dintre ea și străinul care interceptează mesajele e magic, construit cu subtilitate și autenticitate rară în comediile romantice. Ce m-a impresionat cel mai mult e cum filmul echilibrează perfect comedia cu emoția brută. Nu e doar o poveste de dragoste ușoară. E o explorare a cum ne legam de oameni, a pierderii, a modului în care comunicarea poate pune oameni în legătură într-un mod pe care nu l-ar fi crezut posibil. Iți recomand cu toată inima. Ia-ți și șervete, o să le ai nevoie.

Bine, am văzut "Jim Queen" și trebuie să spun, Marco Nguyen a reușit să facă ceva la care mulți ani de zile se gândesc, dar puțini riscă să facă. Un film de animație care nu e nici pentru copii, nici prea creepy, ci pur și simplu hilară și fresh. Povestea pare simplă pe hârtie, dar executarea e ceea ce te ține lipit de scaun. Sunt momente în care râd pe degete, altele în care stai să te gândești. Animația e stylishă, culori care nu îți sparg ochii și personaje care chiar au personalitate, nu doar să fie acolo. Jim e un personaj complicat și asta e minunat, mai ales pentru o comedie. Singurul lucru care mă-ntinde puțin e că pe ici-pe colo cade într-o anumită inerție comedică, niște glume care se vede de departe. Nu-i tragic, dar ai ceva senzația că regizorul era sigur pe ele și le-a lăsat cum sunt. În orice caz, e ceva altfel de la Hollywood și asta merită aplauze. Mi-a plăcut copios.

Oooof, nu știu ce să zic, sincer. Enola Holmes 3 e un film okay, dar simți că seria asta și-a pierdut un pic din magia pe parcurs. Millie Bobby Brown e în continuare ok în rolul ei, și Malta ca decor e frumoasă, dar povestea cu dispariția lui Sherlock și mysteru-ul din jurul nunții mi s-a părut cam forțat. Problema e că după primele două filme care aveau un charm natural, ăsta se simte mai greu, mai forțat. Actul doi e destul de plictisitor sincer, și twist-urile nu te loveș în piept cum te așteptai. Nu zic că e rău, e doar că merge pe drum bătut și nu inovează prea mult. E un film pe care-l poți vedea dacă ai nimic mai bun să faci într-o duminică, dar nu te vei gândi la el peste o săptămână. Cam asta e cu Enola Holmes 3.

"Fratele cel mic" are o premisă solidă care funcționează pe hârtie, dar Matt Spicer nu reușește să o exploateze pe deplin. Dinamica între obsesivul pentru succes și fratele haotic promite clash-uri comice interesante, doar că filmul cade în ritmuri previzibile, chiar și pentru o comedie. Actoria salvează unele scene, dar dialogurile merg prea ușor pe cărări bătute: fraternitatea redescoperită, lozurile motivaționale care devin hazlii, regretele neexprimate care se varsă brusc. De parcă am mai văzut asta în "Wedding Crashers" sau alte comedii-dramă similare. Ceea ce mă dezamăgește cel mai mult e pasivitatea narativă. Filmul nu décide dacă vrea să fie absurd și nebun sau psihodramic. Rămâne-n jumătate, niciodată suficient de ceva. Unele momente au potențial, dar sunt îngropate sub ritmuri lentoase și scene care se-ntinde fără să adauge prea mult. Pentru o ieșire de divertisment weekend, poate merge. Dar rămân cu senzația că Matt Spicer putea face mult mai mult cu acest material.

Mă-ntreb dacă e mai greu să faci un film despre Michael Jackson decât să cânți la nivel de superstar, dar Antoine Fuqua s-a descurcat destul de bine cu asta. Filmul ăsta te ia de la mână prin copilăria pe scenă cu Jackson Five până la momentele când MJ-ul a devenit o forță a naturii în industria muzicală. Ce mi-a plăcut e că nu se-a încurcat prea mult în controverse, ci s-a axat pe talent și ambițe. Jaafar Jackson face o treabă solid în rolul principal, chiar dacă nu e o transformare cinematografică de aia care te lasă cu gura căscată. Scenele din studio și de pe scenă sunt pline de energie și mișcări care te țin atent. Nu e filmul perfect, sincer. Uneori simți că lipsesc anumite nuanțe, iar poveștile din afara scenei putea fi aprofundate mai mult. E mai mult o celebrare a grandorii decât o explorare psihologică profundă a personajului. Dar dacă ești fan de Michael sau doar de muzică și cinematografie de calitate, merită văzut. Te duce în atmosfera aceea gloriasă din '80-'90, și asta e aproape de tot ce îți trebuie.

Sincer, m-am gândit că "Descendenții: Țara Minunilor Malefice" o să fie mai mult decât ce a oferit. Ideea cu Jocurile Cupei Regatului suna promițătoare și m-a intrigat la început. Red și Chloe sunt personaje cu potențial și m-a plăcut dinamica lor. Problema e că filmul se simte destul de răstit. Se grăbește prin momente care ar fi meritat mai multă dezvoltare, iar aventura nu te ține cu sufletul la gură cum ai vrea. Vizualurile sunt okay, dar nu sunt ceva extraordinary care să te lipească de ecran. Mai degrabă e un film ușor de urmărit pe care-l lași să curgă în fundal. Nu e rău complet, dar nici nu e ceva care să te marcjeze. Dacă ești fan al seriei, probabil o să-l urmărești și chiar vei găsi momente care ți-o plac. Pentru ceilalți, e acceptabil dar nimic spectaculos. M-am simțit mai mult obligat să-l termin decât incitant să văd ce se întâmplă mai departe.

Sigur, deci "Cartea Morților: Focurile iadului" e genul de film care te ține cu o mână în gură și cu cealaltă pe brațul scaunului. Vaniček a reușit să facă ceva care nu-i ușor în zilele astea, adică un horror care nu se simte complet reconstituit din cadavrele filmelor anterioare. Actiunea explodează quando explodează, iar efectele speciale sunt suficient de crudele ca să-ți dai seama că cineva a petrecut bani pe producție. Partea slabă? Unele pauze dans-iadului sunt cam prea lungi, și ai momente când zici "okay, am văzut și mai rău, dar am văzut și mai bun". Finalul nu e tocmai spectaculos, nici măcar o mică explozie simbolică. Dar asta nu-i suficient ca să strici party-ul. Filmul are personalitate, actorii par că se distrează și nu doar că supraviețuiesc cu demnitate. E solid, merită vizionat dacă ții la genul ăsta, chiar dacă nu e revelator. Nu-l uita curând, dar nici nu-l vei regreta.

Am ieșit din cinema cu inima grea și mintea plină de întrebări, exact cum trebuie să te lase un film așa. Interstellar e o călătorie emoționantă care merge mult mai departe decât o simplă poveste de SF. McConaughey joacă o dragoste de tată care se sacrifică pentru viitorul umanității, și scenele cu fiica lui m-au afectat profund. Efectele vizuale sunt spectaculoase, iar muzica Hans Zimmer te cuprinde din primele momente. Găurile negre și peisajele din spațiu arată extraordinar. Singurul lucru e că filmul e ușor prea lung și unele scene științifice devin dense, trebuie să-ți concentrezi atentia. Dar asta nu-l face mai puțin special. Nolan a reușit ceva greu aici, a făcut un blockbuster care nu e doar spectacolă goală. Transmite în fiecare cadru ceva despre familie, sacrificiu și speranță. N-am putut nu-mi imagina cum ar fi să-ți lași copiii în spate pentru a salva lumea. Rar revin cu gânduri la un film zile la rând, dar asta se-ntâmplă cu Interstellar. Merită fiecare minut.