"Femeia marcată" pornește de la o premisă interesantă, dar Ibáñez nu reușește să o exploateze pe deplin. Thrillerul se bazează în esență pe amnezia personajului principal, un artifici narativ care funcționează doar dacă spectatorului îi pasă cu adevărat cine e această femeie. Aici se simte o lipsă de investment emoțional, iar revelațiile din final par mai mult calculate decât organice. Tonul e inconsecvent. Oscilează între gravitate și o anumită superficialitate care undermineaza tensiunea. Actorii joacă solid, dar dialogi pun și nu au mult cu care să lucreze. Scene de investigație sunt doar funcționale, fără vreo creativitate regizorală. E un thriller care-ți consumă o oră și jumătate și pe care ți-l uiți relativ repede. Nici prost, nici bun, pur și simplu mediu.

Bun, deci am văzut "Mondialul lui Martín" și... nu știu, nu m-a lovit cum mă așteptam. Ideea e mișto, nu zic, filmul vorbește despre cum Mexicul a găzduit Mondialul din '86 și toată nebunea din spatele culiselor. Gabriel Ripstein a încercat să facă ceva ambiţios, dar undeva pe drum lucrurile s-au cam împiedicat. Scenele sunt ok, comedy-ul are momente, dar nu prea ţii pasul cu narativul. Se simte haotic, prea multe personaje și prea puțin timp să-ți pese de careva. E ca și cum ai mânca o pizza grozavă, dar e puțin prea mult și la urmă te-a plictisit. Jocurile actorilor sunt în regulă, istoricul e interesant dacă ești fan de fotbal, dar nu mă simt conectat emoțional la vreun personaj. Așteptam mai multă energie, mai multă pasiune mexicană, știi? E o ratare destul de amabil, dar în fine.

Am intrat în "Obsesia" cu emoții mixte și iubesc când un film mă surprinde. Curry Barker a reușit ceva greu de făcut, mai ales cu buget mic. Povestea dintre Bear și Nikki e dureroasă, sinceră. Acel sentiment al dragostei nespuse, al fricii de respingere, m-a atingat personal. Ce m-a fascinat cel mai mult e cum regizorul construiește tensiunea din această obsesie. Nu e doar un thriller cu efecte spectaculoase. E psiologic, meschin, plin de momente care te fac să simți disconfortul personajelor. Michael Johnston și Inde Navarrette au o chimie care te face să suferi împreună cu ei. Uneori ritmul scade ușor în partea a doua și aș fi vrut mai multă profunzime în anumite scene. Dar nu pot nega că filmul te ține concentrat și lasă urme. E diferit de ce vezi de obicei la horror-urile comerciale. Merită văzut, mai ales dacă te atrage psihologia personajelor. 4 din 5 pentru că e bun, dar nu perfect.

Acum o săptămână aș fi zis că e imposibil să fiu atât de emoționată de o adaptare He-Man, dar "Stăpânii universului" m-a luat complet prin surprindere. Nicholas Galitzine e absolut perfect în rolul ăsta, reușind să facă tranziția de la Adam slab și confuz la He-Man incredibil de convingător. Jared Leto ca Skeletor? Wow, serios, e unul dintre cei mai buni antagoniști pe care i-am văzut în ultimul timp. Ceea ce m-a încântat cu adevărat e că filmul nu uite de unde vine, dar nu se așteaptă nici să știi pe dinafară seria din copilărie. Acțiunile sunt spectaculoase fără să fie gratuite, iar personajele secundare ca Teela și Man-At-Arms au o profunzime care nu o așteptam. Travis Knight știe ce face cu o cameră. Da, povestea nu e ceva revoluționar, dar nu trebuie să fie. E pura dragoste pentru personaje, aventură și deja mi-e dor de Eternia. Mă-ntorc sigur o a doua oară.

Backrooms are weird territory. Intri într-un film care pare simplu la prima vedere, doar coridoare infinite și neliniștea de a fi pierdut, dar Kane Parsons aduce o profunzime pe care nu am așteptat-o. Filmul asta chiar mă gândesc la el și după visione, iar asta conteaza pentru mine. Partea vizuală e bună, acele holuri geometrice creeaza o atmosfera claustrofobică care te ține în loc. Dar sincer, mi s-a părut că la un moment dat repeta puțin aceeași imagine, iar tensiunea scade. Jocul de acting e solid, personajele reacționează cum ar fi normal dacă ar fi într-o situație absolut absurdă. Ceea ce m-a surprins e amestecul asta între horror psihologic și sci-fi. Nu e doar o fişă de frică, e ceva mai ciudat, mai dezorientat. Simți anxietate, dar și confuzie, și nu mereu filmul explică lucrurile. Nu e perfecțiune, clar. Unele momente se-ntinde prea mult, iar ending-ul nu-mi da prea multă satisfacție. Dar e un film care nu-l vei uita imediat. Merită șansă dacă îți plac horrorurile mai psihologice.

"Comedie de groază" e fix genul de film care știi ce-ți oferă și oricum te surprinde. Tiddes jonglează destul de bine între parodie și pastiș, bazează tot pe nostalgia pentru genul horror clasic, dar nu cade în capcana unei copii ușoare. Cei doi prieteni au o chimie convingătoare și multe dintre glume funcționează, chiar dacă unele sunt mai fortunate decât altele. Narațiunea e ușor haotică, lucru care ar putea deranja pe unii, dar în contextul comediei de groază pare deliberat. E ca și cum Tiddes ar spune: "hai să ne luăm pe noi înșine în glumă". Ceea ce mă dezamăgește puțin e că ar fi putut aprofunda mai mult critica asupra formulelor genului în loc să se rezume doar la referințe. Però, filmul nu se ia prea în serios și asta îi merge bine. E divertisment onest, nu minge de foc, dar merită vizionat dacă iubești horror-ul și nu te deranjează o abordare mai chaotică.

Mă, ce film ciudat și mișto totodată! "Substanța" e de-ala care te lasă cu gura căscată și nu știi bine dacă să râzi sau să te gândești serios la ce ai văzut. Demi Moore e senzațională în rol, joacă cu o vulnerabilitate pe care nu i-o știam, iar química ei cu Margaret Qualley e super interesantă. Coralie Fargeat nu face compromisuri cu povestea asta despre obsesia tinereții și frumuseții din lumea showbizului. Filmul e mai grotesc decât grozav, uneori chiar scapă de sub control, dar asta e cam ideea, nu? Vizualurile sunt oribil de frumoase și jenant de fiziologice pe alocuri, ți se frânge ceva din interior când privești anumite scene. Nu e ușor de digerat, sincer. Durează mult și sunt momente în care mă gândeam că putea fi mai scurt. Dar bossule, ideea e atât de crudă și sincere că greu să nu te afecteze. O recomand celor care vor ceva mai muuult decât un horror standard.

Mă, ce film serios! "Platforma" e unu dintre alea care te marchează și-n ziua asta mă gândesc la mesajul lui. Conceptul e brutal, sincer, o alegorie despre inegalitate care nu ți-o ascunde sub o tonă de zahăr. Pur și simplu o platformă cu mâncare care coboară, și cine-i sus mănâncă bine, cine-i jos... ghici. Violența e la maxim, nu zic nu. Uneori chiar simți că forțează nota prea mult, dar după gândesc că asta-i ideea, să te facă să simți disconfortul. Tensiunea crește constant și-ți ține mintea ocupată până la final. Regia e solida, poza și atmosfera sunt dark la punctul de ființă opresive. Actorii se descurcă bine și-ți capeți personajele, chiar dacă unii protagoniști nu sunt chiar simpatici. Doar că-i destul de greu de urmărit, nu-i un film chill de după mâncare. Dar dacă vrei ceva care să-ți dea de gândit și-să nu te mai ridici ușor de pe scaun, asta-i alegerea. Merită văzut, chiar dacă nu-i pentru toți.

Kelly Reichardt pare fascinată de momente mici și de tensiunea pe care o poți crea fără explozii spectaculoase. "The Mastermind" explorează ideea că furtul unei opere de artă e ușor, dar a-ți ascunde viața nu. Josh O'Connor face treabă bună în rolul unui tip într-o paranoia constantă, iar cinematografia e atentă la detalii. Problema e că filmul se mișcă prea lent pentru propriul său bine. Nu e vorba doar de ritm leneș, ci de faptul că tensiunea se zbate în loc să progreseze. După jumătatea drumului, mă găseam mai mult preocupat de cât mai durează decât curioasă ce se întâmplă. O'Connor merită mai mult decât să fie ancorat într-o poveste care pare să se chinuiască să-și găsească direcția. Reichardt construiește o atmosferă, sigur, dar atmosfera asta nu ajunge să se transforme în ceva cu adevărat captivant. E un film care observă viața unui om în fuga, dar asta nu e destul. Am așteptat să se întâmple ceva care să justitice liniștea asta deliberată și nu s-a întâmplat.

Wow, m-a surprins plăcut! Am intrat în sală cu așteptări mari, știind cât de îndrăgit e universul Mortal Kombat, și... nu m-am dezamăgit. Scena de acțiune cu Cole Young m-a prins de la început. Ai asta, știi, când un personaj aparent obișnuit discovers că e mai mult decât pare. E greu să nu te emoționezi puțin. Lupte greu filmate, cu sânge și violență brută care chiar se simte. Nu-i pentru toți, dar pentru fanii franchise-ului e exact ce trebuiau. Partea cu dezvoltarea personajelor... eh, aia ar fi putut fi mai bine. Cu atât de mulți luptători și scenarii de introdus, filmul simte că-și face bagajul prea repede. Unii personaggi rămân ceva superficiali, ce-i păcat. Totuși, energiile acțiunilor și CGI-ul sunt destul de solid. M-a distrat serios, chiar dacă nu-i o capodoperă de sci-fi. E filmul pe care-l merită fanii seriei, pur și simplu nu e perfect. O 4 pe care n-o regret!