Am privit "Pretty Lethal" cu o mixtură de entuziasm și scepticism, și filmul m-a surprins în feluri pe care nu le așteptam. Da, scenele de acțiune sunt spectaculoase, iar modul în care regizoarea Vicky Jewson transformă baletul într-o armă letal e cu adevărat grozav. Fiecare salt, fiecare mișcare are o precisie care te pune pe scaun. Problema? Povestea în sine e destul de subțire. Scenaristul cam se folosește de premisa "balerine într-un han periculos" și nu face prea mult cu ea. Personajele ar trebui să fie mai dezvoltate, mai pline de viață. Devora Kasimer e o prezență intimidantă, dar dialogurile ei nu au acea adâncime pe care o cautes. Cu toate astea, nu m-am plictisit niciodată. Energia filmului, tensiunea pe care o menține, plus acele coreografii de luptă care-ți răpesc respirația, compensează slăbiciunile din script. E un film care știe exact ce vrea să fie și asta merită respect. Nu e o capodoperă, dar e divertisment de calitate.

Sam Raimi se întoarce la rădăcinile sale cu o mișcare îndrăzneață, iar rezultatul e destul de solid. "Ajutor!" e acea poveste de supraviețuire care funcționează pentru că alege să nu se ia prea în serios, iar asta îi stă bine. McAdams și O'Brien au chimie reală, mișundu-se prin dialog dens și tensiune fizică cu o ușurință care ar fi putut fi forțată în mâini mai puțin sigure. Ceea ce mă impresionează e controlul regizorului asupra tonului. Umorul nu sabotează horror-ul și invers, ci converg într-un mod care respiră pe ecran. Secvențele de acțiune și gore sunt cineaste, pline de inventivitate vizuală caracteristică. Asta spus, filmul nu ajunge să fiu complet memorabil, parcă lipsește un strat de complexitate emoțională care să-l ridice mai sus. E una din acele filme pe care le urmărești cu plăcere și pe care, probabil, nu le mai revezi. Dar pentru o seară de cinci sferturi de ceas bine investit? Merită total.

Dan Trachtenberg aduce o perspectivă interesantă prin ochii unui Predator proscris, nu al unui vânător victimizat de monștri. Ideea unui tânăr Yautja în conflict cu propriul clan are potențial, iar dinamica cu androida Thia putea fi o sursă bogată de tensiune. Din păcate, execuția rămâne ștearsă. Filmul se zbate între a fi un buddy movie și o aventură sci-fi tradițională, fără să exceleze cu adevărat la niciuna din astea. Acțiunea e slabă la scenariu, cu momente care simțeau forțate și predictibile. Actoria făcuta prin mocap e... acceptabilă, dar personajele nu acumulează suficientă substanță pentru a-mi pasa efectiv de soarta lor. Thia avea șansa să fie mai complex decât robotul standard, dar e doar funcțional. Vizual, unele scene funcționează bine. Peisajul planetei îți cântărește ușor asupra unor esteticieni interesante, dar asta nu compesează naratiunea ștearsă. E un film care se străduiește, dar căreia îi lipsesc mușchii unui adevărat SF de top. Nici grozav, nici dezastru. Just... acolo.

M-a luat cu asalt! Bahubali e genul de film care te ține lipit de scaun de la început și nu te mai lasă. Rajamouli știe exact cum să construiască o poveste epică, cu acțiune explozivă și momente care te lasă fără respirație. Vizual, e o sărbătoare. Coregrafia luptelor, peisajele, costumele, totul e amplu și plin de culoare. Simți că trăiești în acest univers grandios, nu doar îl privești. Și nu e vorba doar despre special effects costly, ci despre cum e orânduită fiecare cadru cu grijă. Ceea ce m-a dezamăgit puțin e că povestea devine cumva pretext pentru spectacol. Personajele nu au prea multă adâncime, motivațiile lor sunt oarecum simple. Comparativ cu filme precum Asul din spate care echilibrează emoția cu acțiunea, aici prevaleaza spectacolul pur și simplu. Dar sincer, nu prea m-a deranjat. Filmul știe exact ce vrea să fie și o face cu convingere. E o experiență cinematografică care merită văzută pe ecran mare. Pur și simplu s-a pus bine în scenă și asta e ceea ce contează la un epic de genul ăsta.

„Peaky Blinders: The Immortal Man“ te lasă să speri până în ultima clipă că binele va triumfa – fie că vorbim despre sfârșitul războiului, despre împăcarea cu trecutul, reînnodarea legăturilor de familie sau găsirea unei căi de a ușura povara sufletului. Însă nu ni se oferă un final de Hollywood, ci unul shakespearian, iar tot ce rămâne este replica rostită de Red (Morgan Freeman) în „Închisoarea Îngerilor“: „Speranța este un lucru periculos“.

Wow, ce film neașteptat! Am intrat în cinema gândind că e o comedie ușoară și am ieșit complet șocat de cât de bine a lucrat Clooney la debut ca regizor. Istoria lui Chuck Barris e complet nebună, dar genul ăla de nebunie care te ține lipit de scaun. Amestecul ăsta ciudat între thriller și comedie, între spectacolul TV și ucideri în serviciul CIA, nu ar trebui să funcționeze și totuși... funcționează perfect. Scena din "The Gong Show" cântând și zâmbind în timp ce omul ăla se prăbușește pe scenă m-a marcat rău de tot. Toată peliculă aia de melancholie și confuzie morală e atât de bine construită. Sam Rockwell e absolut grozav în rolul principal, atât de uman și fragil sub toată acea bravură. Clooney știe cum să-ți facă filmul să-ți curgă prin vene ca o infuzie de paură și absurd. Nu-mi pasă dacă alții cred că tonul e confuz. Cred că e exact punctul, viața lui Barris era confuză. 5/5 meritate.

Onest să fiu, "Cod roșu: Apocalipsă" e genul de film pe care îl urmărești cu o bere în mână și gândul că nu-ți vei pierde o oră din viață. Și surpriza, surpriza... nu-ți pierzi, ba chiar te distrezi teribil. Premisa e absurdă în modul cel mai fericit posibil: o ciupercă mutantă că pe-acasă, doi tineri angajați care-și spun probabil și acum de ce nu și-au dat demisia mai devreme, plus un specialist în bioterorism care parcă a ieșit din alt film. Dar genial, nimic din asta nu sună prost când filmul asta are consemnul clar: hai să ne amuzăm, nu să salvez omenirea cu o narație dramatică. Partea bună e că înțelege exact ce vrea. Nu se lasă pe mâini la propriile pretenții. Umorul e specific, acțiunea e rapidă și ciuperca mutantă e atât de ridicolă pe cât de groasă, ceea ce-i conferă o anumită șarm. Nu e perfect, clar. Sunt scenarii predictibile și dialogue care-ar putea fi mai bine calibrate. Dar pentru o noapte de film fără prea mult efort cerebral? Sunt pline. 4.5/5 porque n-am dat 5 doar din respect pentru filme care-au vrut mai mult decât asta și au reușit. Dar serios, nu-l rata.

Ăsta e al doilea film din saga și chiar se vede că au învățat ceva din primul. Camera Secretelor e mai ambițios, mai dark, și mi-a plăcut cum au expandat universul. Scenele cu Basiliscul sunt de-a dreptul înspăimântătoare, iar misterul din jurul crimelor te ține atent. Totuși, n-am fost complet ghidat. Pacing-ul e puțin neregulat, iar unele scene se lungesc aiurea. Și sincer, Dolores Lockhart e atât de cringe că nu mai pot, chiar dacă asta e probabil intenționat. Daniel Radcliffe încă îmi pare nesigur pe scenă, deși Emma Watson și Ron Weasley au mai multă prezență. Ce m-a impresionat cu adevărat e cum au filmat Hogwarts. Atmosfera e mai spooky, mai misterioasă decât în primul film. Dar până la urmă, simți că urmezi cartea prea literal, fără suficient suc cinematic propriu. E un film solid de vacanță, nu te-a deranja cu nimic. Doar că așteptam ceva mai... multă magie în povestire.

Uite, "Dhurundhar" e exact filmul pe care nu știai că-l dorești până îl vezi. Aditya Dhar a făcut o treabă solid cu asta, un thriller de acțiune care nu se gândește prea mult, ci doar te ia de mână și te bate crunt două ore și ceva. E plin de adrenalină, scene de bătaie care-și fac treaba și o energie care te ține lipit de scaun. Actoria e solidă, poveștile se întețesc frumos, iar ritmul e mai rapid decât să spui "crime thriller". Sigur, nu e ceva extraordinar din punct de vedere al narației, dar nici nu pretenzioneaza asta. E un film care știe exact ce vrea să fie și o face foarte bine. Dacă vrei ceva inteligent și psihologic, nu-i asta. Dar dacă cauți un entertainment pur și simplu care să-ți facă inima să bată mai repede, Dhurundhar e o alegere foarte bună. Merită cel puțin o vizionare.

Dune e o producție vizual impresionantă, Villeneuve știe cum să construiască lumi pe ecran. Cinematografia și designul acestui univers din Frank Herbert sunt de invidiat, iar Hans Zimmer oferă o coloană sonoră care-ți răsună în urechi mult după ce iese creditul final. Problema e că filmul se simte într-un fel incomplet. E clar că e doar prima parte și asta se vede în ritm, în modul în care anumite elemente sunt lăsate în aer. Paul Atreides rămâne o prezență mai mult decât un personaj cu care să te conectezi cu adevărat, și chiar dacă Timothée Chalamet face ce poate, dialogu-i sună forțat uneori. Intriga politică din spatele scenelor e mai interesantă decât ceea ce se întâmplă pe ecran. Apoi vine partea cu dunele și morările, care-i de impact, dar nu suficient ca să compenseze primele două ore care-și caută ritmul. E un film pe care vreau să-l apreciez mai mult decât o fac. Ambițios, frumos, dar pe clipe și destul de lipsit de urgență emoțională.