"Începutul" e filmul ăla care îți pune creierul să lucreze la maxim, și sincer, asta mi-a plăcut cel mai mult. Nolan construiește o arhitectură narrativă complexă fără să devină confuză, ceea ce e destul de greu de realizat. Leonardo DiCaprio face o treabă solidă cu Cobb, transmite oboseala și disperarea personajului cu subtilitate. Acțiunea e bine choreografiată, mai ales secvența cu gravitația din Marrakesh. Partea cu visele suprapuse merge bine în teorie, deși după 2-3 nivele de cufundare mi s-a părut că lucrurile se cam complică în plus. Banda sonoră creează o tensiune constantă, și asta funcționează excelent. E puțin dezechilibru între momentele introspective și cele pline de explozii. Și finalul e deliberat ambiguu, ceea ce e artistic, dar și puțin frustrant. Oricum, e un film care te face să revii la el, și asta spune ceva. Nu e perfect, dar merită văzut.

"Elize: Sombras de uma Mulher" e o explorare psihologică densă care merită atenția, chiar dacă nu reuşește să fie perfect pe toată lungimea. Vellas construieşte o atmosferă opresivă prin alegeri vizuale deliberate, iar cinematografia creează această senzaţie de încorsetare emoţională foarte potrivită pentru temă. Actrița principală dă o performanță nuanţată, iar acel joc dintre ceea ce se vede și ceea ce e ascuns funcţionează cel puţin în primele două acte. Problema e că în final filmul pierde puţin din tensiune. Ultimele scene se simt oarecum previzibile, iar anumite revelații asupra caracterului principal ar fi meritat mai multă complexitate. Nu-i o cădere dramatică, e mai degrabă o scădere a impactului când ai aşteptat ceva mai spumos. Dacă iubeşti thrillerele cu introspeţie psihologică, o să găseşti aici suficient material, dar nu-i filmul care te va hăntui zile în şir.

Bă, sunt pe cărări puțin ciudate aici. Nu zic că filmul nu merită atenție, pentru că o merită, dar toată lumea pare să trăiască într-o realitate paralelă unde "Cavalerul negru" e piesă de muzeu. Heath Ledger face treabă bună, da, impresioneaza, dar nu m-a salvat din plictiseală în unele scene care se lungesc cât o sesiune de terapie. Nolan știe ce face, nu neg, dar filmul asta simte că vrea cu orice preț să fie "profund". Și e okay, îi place filmului să stea la semafoare roșii și să se gândească la morală. Problema e că asta duce la o structură cam tocitoasă, secvențe care mor pe vine și dialoguri care-și bat joc de propria importanță. Tehnician vorba vorbei, e decent. Dar între Jokerul lui Ledger și restul filmului e o prăpastie. Prea mult hype, prea puțin echilibru. E ca și cum ai mânca de la un restaurant trei stele și doar aperitivul e grozav, restul e... eh.

Am stat să mă gândesc mult după ce am terminat "Simpsley". E unul din acele filme care încearcă ceva diferit, dar nu reușește pe deplin să găsească ritmul potrivit. Povestea e amuzantă, chiar e. Conceptul unui personaj caught between two worlds, între crimă și viață normală, avea potențial imens. Animația e plăcută la ochi, colorată, cu o estetică care te ține agăţat pe scaun. Dar undeva pe drum, poveștii i s-a pierdut firul. Partea cu comedy vine prea forțat uneori, iar tensiunea din secvenţele de crimă se pierde în glume care nu sempre funcţionează. E ca și cum regizorii nu s-au putut hotărî ce film vor să facă. M-am simţit mai mult amuzat decât cu adevărat emoţionat sau în șoc. Nu e rău, dar nici nu e ceva ce mă va obsidia. E filmul pe care îl uiţi după o săptămână, deși în momentul în care-l vezi ai o experiență okay. Recomand dacă ești pe Netflix într-o duminică plictisitoare, dar nu îl cauta anume.

Uite, "Mesaje pentru Isabelle" e o surpriză plăcută, nu știu exact ce mă așteptam, dar m-a ținut agățat. Ideea cu mesajele vocale care ajung la persoana greșită e destul de ingenioasă și Leah McKendrick o exploatează bine, chiar dacă în momentele de dramă simți puțin forțarea. Partea romantică merge natural, nu-i din astea zaharoase care te plictisesc. Personajele sunt reale, au defecte, se comportă cum ar trebui în situații absurde. Mesajele vocale sunt hilare, sincer, mi-au scăpat câteva zâmbete involuntare. Singurul minus e că la un moment dat simți cum se forțează drama pentru a da profunzime, iar final-ul e puțin predicibil. Dar nu-i dramatic, nu-i disaster. Recomand dacă ești în vena de ceva ușor și amuzant cu o doză de emoție. Nu e Hitch o să revoluționeze viața ta, dar e un film decent care-ți face bine la suflet.

Nolan a dat lovitura cu "Odiseea", mă rog. A luat povestea aia clasică și a făcut-o să pulseze pe ecran într-un fel care nu te așteptai. Vizual e absolut nebun, cu scenele cu Polyphemus și Sirenele care-ți rămân în minte. Actoratul solid, cinematografia aia caracteristică Nolan care-ți varsă în ochi efecte grandioase fără să fie artificial. Dar zic cinstit, pe alocuri simți că filmul se-ntinde. Sunt momente în care bufonezi puțin pe scaun, și nu din emoție, ci din oboseală. Cei 172 de minute nu curg nici pe departe natural în fiecare secundă. Ce m-a agăţat e cum a tratat duel-urile astea mitologice, cu detalii care-ți dau niște satisfacție de cinefil. Reîntâlnirea cu Penelope? Tare, din punct de vedere emoțional. Nu e perfectă, dar nici nu-i flopă. "Odiseea" e ambiţioasă și asta se vede. Merită văzută la cinema, chiar dacă trebuie să ții pasul cu ritmul ăla ciudat pe care-l are.

Reboot-ul live-action al „Vaianei" are momente de gust vizual și o Vaiana cu prezență solidă, dar filmul se simte oarecum împiedicat de propriile sale ambițiile. Thomas Kail reușește să reconstruiască peisajele oceanice cu o estetică plăcută, iar coregrafia are ritm. Problema e că nu găsesc prea multă încercare să depășească ceea ce a oferit deja animația din 2016. Dwayne Johnson în rolul lui Maui pare mai mult o variație a lui sine decât o reinventare a personajului. Ceva lipsește din energia și carisma pe care trebuiau să o mute dintr-un mediu in materia în altul. Dialogurile sunt previzibile, iar unele secvențe cu creaturi marine arată mai degrabă animate decât realiste, ceea ce rupe imersia. Nu e rău, doar nu sunt sigur de ce trebuia să existe. E competent, divertisment ușor pentru familie, dar lipsit de acea scânteie care ar face diferența. Merită vizionat dacă ești fан al francizei, dar te așteaptă mai mult al aceluiași lucru, nu o nouă perspectivă.

Mă gândesc că acest reboot al Stăpânilor universului e destul de solid, chiar dacă nu e ceva ce te-ar pune pe scaun. Travis Knight a făcut o treabă ok transformând cartea de colorat în ceva coerent, cu scene de acțiune care țin bine și construiesc tensiune. Nicholas Galitzine e ok în rolul lui Adam, face tranziția de la puștiu slab la erou superputernic fără prea mult cringe. Partea cu Teela și Duncan nu e neapărat genială, dar ai senzația că trăiești cu ei și nu doar îi privești din spate. Jared Leto ca Skeletor e un pic over the top, dar în filmul ăsta de acțiune se potrivește bine. E adevărat că nu-i o istorisire de neuitat și pe alocuri simți că-i prea liniar, dar uite, mă-ntorsesem copil și filmul ăsta pe care îl iubesc din copilărie chiar vorbește cu mine. Poți s-o vezi relaxat în weekend, e distracție pe care o merită.

Sequelul ăsta se simte mai sigur pe sine decât primul film, cu o animație care chiar stă bine și o premisă divertisantă. Ideea despre Băieții Răi care încearcă să fie morali, dar sunt trași în jos de noile „Fetele Rele", avea potențial pentru o critică mai înțepată asupra reformei și prejudecăților. Din păcate, filmul preferă să rămână în zonă de comedie ușoară și referințe la filme de spioni. Ce funcționează: design-ul vizual e solid, iar vocea lui Sam Rockwell dă o anumită greutate personajelor. Secvențele de acțiune sunt fluide și divertisante. Dar povestea în sine nu e nici pe departe suficient de inteligentă. Se resimte că scenariu-l joacă la sigur, repetând formule care deja funcționau, fără să riste prea mult. E un film pe care îl vei uita ușor după două săptămâni, dar în timp ce-l vezi, e okayish. Bun pentru copii și pentru ăia care vor ceva ușor la weekend, dar nu e ceva special în catalogul recent de animație.

M-a pus pe gânduri rău de tot acest film. Povestea asta cu tinerii care au hotărât să acționeze în loc să se uite pasivi m-a lovit direct în inimă. Markus Goller a reușit să transforme o dramă socială într-un material personal, plin de conflicte și dilemuri reale, nu doar moralizare goală. Ceea ce m-a marcat cel mai mult e cum filmul nu se rezumă la heroismul simplist. Da, sunt momente de speranță și determinare care te emoționează profund, dar pe parcurs vezi cum apare complexitatea, cum sistemul începe să te mechieze și să îți pun la îndoială propriile convingerile. Nu-ți dă răspunsuri ușoare. Actorii sunt credibili, iar ția narrativă e bine construită, deși în a doua jumătate simți că anumite mișcări se lungesc un pic prea mult. Nu-i filmul perfect, dar e greu să nu-ți rămână în cap. A-mi face pe gânduri e exact ce trebuia să facă.