Okay, deci Dhurandhar e genul de film care promite o tensiune explozivă și pe locuri chiar o livrează, dar apoi se pierde-n propriul melanj de vendetă personală și patriotism. Hamza vs. Major Iqbal ar trebui să fie epicul care mă ține lipit de scaun, dar in loc să mă sperie, mă-ntrista că nici nu știu bine de ce se mai luptă toți ăștia la final. Acțiunile sunt decente, scenele de luptă au ritm, dar scenariul cade într-o monotonie tipică: bătălia, discursul despre țară, bătaia asta, iar discursul. E ca și cum ai fi la o cină cu un prieten care doar le de-a povestește despre divorțul lui, iar tu rămâi poli între a-i da dreptate și a muta restaurantul de pe insula asta. Pe de altă parte, interpretările sunt solide și tu simți furie în personaje, doar că narrativa nu le dă destul spațiu ca să respire. În final, rămâi cu senzația de "era ceva acolo, dar nu destul".

Am intrat în Dhurandhar cu așteptări moderate și sincer, filmul m-a surprins pozitiv. Nu e o capodoperă, dar e clar că știe exact ce vrea să transmită. Acțiunea e directă, fără prea mult zbârnâit, iar tensiunea se simte în fiecare scenă. Povestea cu infiltrarea în Karachi și distrugerea de la interior are potențial și regizorul Aditya Dhar o exploatează destul de bine. Cea mai tare parte? Precisiunea cu care se desfășoară totul. Nu e haotic, e calculat. Mi-a plăcut și faptul că nu se întinde în gol, merge treptat și logical. Bineînțeles, nu e nimic revoluționar și-ți dai seama din start cum se va termina, dar asta nu diminuează experiența în cinemax. Singura greutate e că-și mai dorește o perspectivă mai adâncă asupra personajelor principale. Sentimentul lipsă undeva. Totuși, pentru o sesiune de adrenalină pură, Dhurandhar reușește. E exact genul de film pe care-l revezi pentru acțiune și nimic mai mult.

M-a luat complet prin surprindere, sincer. "Tuner" e filmul ăsta care te apasă pe scaun și nu te mai lasă să respiri până se termină. Leo Goodall în rol de Niki, pictor tuner de piane cu hiperauditie, e absolut convingător, iar prezența lui Dustin Hoffman adaugă o gravitate pe care o simți în fiecare scenă. Ce m-a emoționat cel mai mult e cum filmul transformă o dizabilitate într-o putere, dar nu într-un mod naiv. Niki nu e aici ca să salveze ziua cu urechi magice. E vulnerabil, confuz uneori, și tocmai asta îl face real. Când lucrurile se-ntâmplă, ți se strânge inima pentru tipul ăsta care doar voia să câștige o viață onestă. Daniel Roher știe să costruiască tensiune. Thrillerul ăsta nu se bazează pe vreo scenă spectaculoasă. E psihologic, retras, periculos. Fiecare decizie slabă are consecințe grave. M-a marcat cu adevărat, mai ales finalul. Iți rămâne în cap zile întregi. Perfect.

Uite, "Culorile răului: Negru" e filmul ăla care te ține cu sufletul la gură și nu te mai lasă. Adrian Panek știe să construiască o atmosferă groaznică, iar aici a făcut-o și mai bine. Povestea cu băiatul dispărut și cu procurorul care descoperi chestii ciudate dintr-un caz vechi e genul de thriller care te face să nu mai dormi noaptea. Ce m-a impresionat e cum a lucrat regizorul cu tensiunea. Nu are nevoie de zgomote tare sau scene peste cap, doar pe răcoare și detalii care te dau rău. Micul orășel devine personaj în sine, plin de secrete murdar. Actoratul e bun, mai ales jocul celui care face procurorul. Singura chestie e că în câteva momente mă întreb dacă se tot lungește prea mult, dar asta nu strică din impact general. Filmul e ofertă serioasă pentru iubitorii de thriller romanești. Recomand.

Sicko/Auru e un film care promite multe în primele 30-40 de minute. Un cuplu îngropat în datorii își dă seama că poate să obțină bani pretinzând că unul dintre ei are o boală terminală și strângând donații de la binevoitori. Ce ar putea merge rău? Cu toate astea, când cazul lor ajunge în vizorul tuturor celor din țară lucrurile o iau razna. Ultima parte a filmului e plictisitoare și repetitivă, motiv pentru care nu l-am apreciat așa de mult.

Bun, am văzut "La Vénus électrique" și sincer, am avut sentimente mixte. Filmul e despre o inventatoare din secolul XIX care vrea să schimbe lumea, și ideea e tare. Pierre Salvadori încearcă să facă ceva diferit, iar asta merită apreciat. Partea bună e că actorii se dedică, și sunt momente amuzante care te fac să zâmbești. Scenele cu primele experimente sunt bine filmate, și se vede că s-a lucrat la detaliile de epocă. Dar... filmul se-ntinde aiurea. Unele scene se-ntârzie, iar ritmul e cam încurcat între comedie și dramă, nu prea se găsesc o cale comună. Mi s-a părut că mesajul feminist e puțin forțat în unele momente, și asta m-a scos din film. Și cred că ar fi fost mai bun cu 20 de minute mai puțin. Nu e un dezastru, dar nici ceva care te-ți schimbe viața. E okay dacă ai o seară liberă, dar nu e filmul ăla pe care-l recomand și ție imediat.

"Stăpânii universului" funcționează ca o popcorn movie solid, chiar dacă nu prea schimbă lucrurile în genul fantasy-SF. Travis Knight știe cum să pună în scenă dueluri și scene de acțiune cu ritm bun, iar Nicholas Galitzine reușește să facă tranziția de la prinț slab la erou credibil fără să pară forțat. Ce m-a plăcut: chemistryul dintre Adam și Teela are o naturaleță plăcută, iar Jared Leto ca Skeletor e cam într-o zonă ciudată între teatral și intimidant, dar merge. Designul vizual al Eterniei e colorat și distractiv. Problemele: povestea e previsibilă, urmând formula clasică a revendicării puterii pierdute. Unii personaje secundari simțit subexploatați, iar ritmul din a doua jumătate nu mai are aceeași tensiune. Aren-a finală e spectaculoasă dar lipsit de miza emoțională reală. Nu e ceva ce te va lovi cu gânduri profunde, dar ca film de distracție în weekend, cu ceva sfidare în actiune, merge. Pentru fani ai seriei originale va fi nostalgic, pentru ceilalți e doar ok.

"Păcatul tău: Londra" pornește cu o premisă solida, dar se pierde în curs de drum. Relația dintre Nick și Noah are potențial dramatic real, iar distanța Oxford-Londra ar putea funcționa ca catalizator pentru conflictele interne. Problema e că Dani Girdwood nu dezvoltă suficient dinamica cuplului înainte de a-i arunca în turbulența separației. Tranziția la universitate simte precipitată, nefiind susținută de o construcție emoțională adecvată. Actorii fac ce pot, dar dialogurile nu-i ajută. Sunt prea multe conversații care spun decât arată, iar scenele cheie pierd impact prin montaj stângaci. Gelozia și ambiția menționate în sinopsis rămân mai mult în teorie decât în practică dramatică. Filmul are momente care intriga, dar inconsistența narativă mă-a scos din poveste. E o adaptare care nu găsește echilibrul dintre melodramă și profunzime emoțională. Păcat, avea material bun de plecare.

Uite, am intrat în filmul ăsta cu așteptări mari, sinopsisul promitea ceva tare. Doi oameni într-o cabană izolată care se plănuiesc reciproc... suna bine pe hârtie. Dar în realitate, lucrurile nu prea se întâmplă cum zici tu. E un fel de comedie neagră care nu reușește să fie nici atât de funny, nici atât de tense cât ar trebui. Jorma Taccone a avut idee bună, dar execuția e cam moale. Perechea principală e ok în roluri, dar chimia dintre ei nu e chiar de-aia care te ține lipit de scaun. Scenele de "planning murder" sunt previzibile și nici măcar dark humor-ul nu compenzează monotonia care se-ntinde pe toată durata. Cam jumătate din timp mă gândesc ce ar fi fost dacă scrisul ar fi fost mai sharp. E watchable, da, dar nu-i nimic special. Dacă ți se pare cool conceptul, dă-i o șansă, dar nu te aștepta la ceva minunat. E doar în regulă, nimic mai mult.

Am urmărit "Pofta și entuziasmul grozav" cu expectative ridicate din cauza reputației lui Widerberg, dar filmul m-a dezamăgit mai mult decât m-am așteptat. Narațiunea istorică se pierde într-o melodramă care se simte forțată și nestavilă, iar dinamica dintre personaje nu convinge nici măcar în momentele care ar trebui să fie emoționale. Actoratul e solid, lucru care ar putea salva totul, doar că regia pare distrasă. Scenele romantice curg fără ritm, iar contextul istoric e mai mult decor decât substanță. Mi-a venit în minte "Room with a View" cu o avanpremieră mai bună asupra pasiunilor umane, în timp ce aici totul devine prea predictibil. Filmul nu e neapărat prost, dar nu reușește nici să marcheze, nici să surprindă. O oportunitate ratată de a face ceva memorabil.