Mortal Kombat II se luptă cu propriile limitări într-un mod care e mai dureros decât orice fatality din joc. McQuoid încearcă să construiască pe premisa celui dinții film, dar pe parcurs lucrurile devin haotice. Scenele de acțiune sunt zgomotoase și pline de efecte, doar că nu transmit prea multă tensiune. Între timp, scripta pare ruptă în jumătăți, cu Johnny Cage relegated aproape complet la margine deși ar fi putut fi ancora poveștii. Actorul Urban are moments, dar nu e folosit la potențialul lui. Shao Kahn e o prezență vizuală impunătoare, dar ca antagonist rămâne într-o zona gri între intimidant și generic. Filmul se naște dintr-o franciză gaming care deja a fost adaptată de atâtea ori, și e greu să gasești ceva original aici. Ar fi trebuit mai multă coeziune, mai puțin spectacol gol. E vizionaabil dacă ești fan al universului, dar nici măcar asta nu-i o scuză la kalitatea asta.

Am intrat în sala cu ceva skepticism, dar Olivia Newman a reușit ceva rar: o dramă sensibilă care nu cade în sentimentalism ieftin. Sally Field dă o prestație sobră și pătrunzătoare în rolul acestei văduve care găsește scop în locurile cel mai neașteptate. Legatura ei cu caracatița nu e o metaforă forțată, ci evolueaza organic dintr-o necesitate umană de conexiune. Ceea ce m-a fascinat e cum structura narativă se desfășoară ușor, lipsit de dramatism artificial. Lewis Pullman aduce vulnerabilitate bine calibrată personajului lui. Filmul respinge ușor patosul, preferând momente de linişte care spun mai mult decât ar face orice monolog. E o peliculă care te lovește nu prin mari gesturi, ci prin detalii: o privire, o conversație în penumbra acvariului. Nu pentru toți spectatorii, dar asta e în fapt puterea ei. Cine se conecteaza cu aceasta poveste o simte cu adevărat.

Am fost plăcut surprinsă de "Over Your Dead Body"! Expected o comedie obișnuită, dar Jorma Taccone a reușit să mixeze umorul cu acțiune și suspans într-un fel care m-a ținut pe marginea scaunului. Filmul nu ia prea în serios momentele sale dramatice, ceea ce îmi place. Scenele de acțiune sunt distractive, iar dialogurile m-au făcut să râd de mai multe ori cu voce tare. E genul de film care nu pretinde că e mai important decât e, și asta e charming. Singurul motiv pentru care nu dau 5 stele e că unele glume nu mi s-au păstrat și pacing-ul se zbarcește ușor în al doilea act. Dar sincer, m-am distrat prea mult ca să mă întristez pentru asta. Dacă iți place umorul absurd și scenele de bataie coreografiate bine, nu o să regretezi. Îl recomand cu plăcere pentru o noapte de film relaxat. E perfect pentru asta.

Bun, deci al doilea act al acestei francieze a ajuns și el. După 20 de ani, Hollywood a decis că moda merită mai mult conținut, iar noi, melomanii fashion, suntem obligați să dăm verdictul. Meryl Streep e încă magistrală în rolul de Miranda, firește, dar senzația e că și personajul ei s-a obosit. Andy și Emily se înfruntă în mod surprinzător de bland pentru o rivalitate care promitea zgardă și unghii. Filmul se folosește de nostalgia ca pe o păturică de siguranță. Da, e amuzant pe alocuri și revizionezi scene din original cu ochi ștergători, dar asta nu înlocuiește o poveste cu coloană vertebrală. E ca și cum cineva ți-ar servi reuită la microunde după ce ai mâncat una gustoasă în an, în loc să pregătească ceva nou. Dialogurile sunt OK, filmografia muncă, dar lipsește scânteia care făcea originalul atât de satanic și adorabil. Nu e dezastru, dar nici nu merit bilet la cinema. E mai mult un remake leneș al unei formule care funcționa atunci când era nouă.

Okay, deci "Obsesia" e un horror care te ia pe nepregătit și nu te mai eliberează ușor. Ideea de bază e simpl, dar efectiv, gen aia cu senzația că ești urmărit chiar și în propriul pat. Creepy af, nu mă pot minti. Curry Barker a reușit ceva destul de solid cu un buget mic, iar asta se vede în fiecare cadru. Actorii joacă bine, mai ales în scenele alea tensionate unde atmosfera e grea. Însă, să zic sincer, filmul nu e perfect. Sunt momente în care sare peste ceva logic, iar pacing-ul se-ntinde cam mult pe la mijloc. Așteptam mai mult de la twist-ul final, dar ce primesc nu m-a suflat. E okay, dar nu era nimic revolutionary. Cu toate astea, e mult mai bun decât alte horroruri generice care-ți sar în față cu muzică tare și zero substanță. Dacă îți place genul și nu ești prea pretenție, merită vreo seară. Eu m-am distrat, dar nici nu mă-ntorceam în timp să-l reiau.

"Showbiz Kids" e un documentar care-ți deschide ochii asupra unei realități pe care puțini vor s-o vadă. Alex Winter construiește o portretizare sobră a industriei cinematografice și televizive din perspective copiilor care au crescut sub reflectoarele de studio. Ceea ce funcționează cel mai bine e abordarea intimă. Winter permite marilor și micilor actori să-și spună poveștile fără filtru prea gros, iar asta creează o vulnerabilitate rară în gen. Structura alternează între povești personale și analize mai largi despre exploatare și sistem, lucru care mențin interesul constant. Totuși, documentarul nu-și îndeplinește integral potențialul. Unele secvențe par de coajă, neaprofundând suficient chestiuni economice sau juridice. E și puțin repetitiv în mesaj către final. Pentru cine vrea să înțeleagă costul ascuns al succesului din copilărie, merită văzut. Nu e perfect, dar e onest și te-apasă pe dupa ce-l termini.

Am ieșit din cinema cu inima grea și zâmbetul pe buze, ceea ce e o combinație rară și frumoasă. "La Vénus électrique" e o surpriză plăcută din partea lui Salvadori, care reușește să amestece umorismul cu sentimentul fără să cadă în capcana sentimentalismului prost. Povestea unei femei care descopă energia electrică în Parisul Belle Époque e mai mult decât o simplă lecție de istorie. E o ode la curajul tău, la cum rupturile din viață se transformă în ceva extraordinar. Actrița principală poartă filmul pe umerii ei cu o ușurință care te face să o iubești aproape instant. Acțiunea e bine ritmată, iar dialogurile te fac să râzi cu adevărat, nu doar să zâmbești politic. Singurul minus e că pe alocuri sare prea repede între scene și piezi din povestea personală a eroului. Dar e o mică problemă într-un film care m-a emoționat sincer. Nu-i filmul perfect, dar e genul care rămâne cu tine după ce se-ntinde cortina.

Coppola se întoarce după mulți ani cu o viziune ambițioasă, dar care se prăbușește sub propriul său greutate. Megalopolis are o premisă interesantă, alegoria Romei antice în Manhattan, cu mesaje despre idealism versus corupție, dar execuția e dezordonată și plictisitoare. Adam Driver și Giancarlo Giannini fac ce pot cu scenariul, dar dialogurile sună ciudate, cinematicul și fără energia pe care și-o imaginezi. Regia pare pierdută în propriile sale idei, cu tranziții și efecte vizuale care nu servesc narațiunea. Filmul e prea lung, prea încropit, și nu conectează emotional cu spectatorii. E frustrând pentru că simți potențialul aici, doar că nu e exploatat cum trebuia. Coppola nu mai are mâna fermă pe care o avea odinioară. O lecție dureroasă că ambițiile grandiose nu garantează rezultate bune.

"The Mummy" e genul de film care n-ar trebui să funcționeze, dar funcționează ca o mașină bine unsă. Brendan Fraser joacă Rick O'Connel ca și cum ar fi Indiana Jones după ce s-ar fi trezit cu o cămașă prea strâmtă și simțul umorului ascuțit. Filmul amestecă acțiune, comedie, romance și o mumie mânioasă într-o ciorba surprinzător de digerabilă. Rachel Weisz e adorabilă ca Evelyn, chiar dacă rolul de femeie tânără dată peste cap nu e revelator. Ceea ce mă irită e că povestea e destul de predicibilă - fumezi tutun și anticipezi jumătate din scene, iar cealaltă jumătate e salvată de charm-ul actorilor și de efecte speciale care nu s-au îmbătrânit rău. E prea vesel pentru a fi groaznic, prea ușor de urmărit pentru a fi prea serios. Perfect pentru când vrei ceva distracție fără efort mental. Nu e nici geniu, nici dezastru, ci acea ușurință rară în cinema care te ține ocupat 125 de minute. Merită vizionat cu așteptări modeste și o șansă de a te amuza pur și simplu.

Am intrat în sală cu așteptări mari și... meh, am ieșit cu sentimente amestecate. "Dhurandhar: The Revenge" are momente tare, nu mă înțelege greșit. Acele scene de acțiune sunt brutal și pline de energie, te țin lipit de scaun. Protagonistul transmite frustrarea și dorința de răzbunare într-un mod care te atinge, măcar pentru prima jumătate. Problema e că filmul pierde ritm. Povestea cu trădarea și pierderea care ar trebui să mă zgândăre pe de-a-ntregul mă lasă cam rece în final. Scenariul se repetă, dialog-uri predictibile și tot ce urmează parcă se vede de-a lungul mile. Nu-i rău, dar nici măcar măciucă atât cât aș vrea. Dhar știe să filmeze acțiune, asta-i sigur. Dar aici simte că și-a bătut pasul într-o formulă pe care am mai văzut-o. Pare un thriller solid la prima vedere, dar se destramă din cărămizi prea cunoscute. Nu o să-l uit mâine, dar nici nu-l voi recomanda cu entuziasm.