Guy Ritchie face din fiecare film acțiune o mică operă de branding personal, și "Misiune la limită" e proba vie. Scenele de jaf sunt orchestrate cu precizia unui ceas elvețian, iar dialogurile au acel ritm jucăuș pe care doar el știe să-l servească. Echipa de agenți funcționează mai bine decât am așteptat inițial, cu chimie care nu cade într-o banalizare generică. Însă sincer, la jumătatea filmului simți că povestea se repetă puțin pe sine, ca și cum regizorul și-ar fi spus "bun, am pus strategie și stil, ce mai fac?". Deopotul rămâne într-ușor cartonic, nu doar malefic ci mai degrabă... predictibil. Ceea ce salv filmul e execuția vibranta și ritmul care nu te plictisește. E cinematică ușoară, fără pretenții intellectuale, exact ceea ce vrei într-o vineri seara. Nu-i "Ocean's Eleven" de referință, dar nici nu-i "Un film de acțiune random cu bugetul imens". E solid, e distractiv, și asta conteaza.

Okay, deci am dat cărții asta o șansă și... e cam pe jumătate, să zic așa. "Comedie de groază" are momente care chiar te fac să râzi, mai ales dacă ești fan al filmelor de groază clasice. Parodiile la "Halloween" și alte blockbustere de-asta sunt amuzante și se vede că regizorul s-a distrat făcând asta. Problema e că nu ține constant. Mergi de la scene tare la gag-uri care cad complet plat, și uneori simți că se forțează prea tare cu referințele. Doi prieteni cărora li se întâmplă chestii demente e concept solid, dar execuția e haotică. Sunt scene bune strânse într-o poveste care prea puțin sens. Nu-i rău dacă vrei o mică comoară la weekend și nu te gândești prea mult, dar dacă aștepți ceva consistent și bine legat, o să fii dezamăgit. Recomand doar dacă ești în mood pentru zăpadă și umor absurd.

Jennifer Lopez și Brett Goldstein s-au găsit într-un gen care pare greu de mai surprins, dar "Iubire la birou" reușește să adune piesele puzzle-ului cu o farmec neașteptat. Direcția lui Ol Parker ține lucrurile ușoare, cu dialoguri care-ți scot zâmbete fără să pară forțate. Cea mai mare provocare e poate ideea unei Jennifer Lopez în rolul unei CEO de companie aeriană, dar filmul o ia cu ușurință și nu se gândește prea mult la verosimilitate. E drept, nici nu-ți pui tu neapărat întrebări când chimia dintre cei doi actori e atât de firească. Goldstein face o treabă bună în a echilibra mofturile unui dependent de muncă cu notele de vulnerabilitate necesare. Structura narativă e previzibilă într-o oarecare măsură, dar poveștile de birou romantice se-ntâmplă să fie pe cât de vechi pe atât de funcționale. Haosul personal care apare din ascunderea relației lor pe-ți amintește de comedicele 90', în bună parte datorită timpului de montaj și coloanei sonore. Nu-i magistral, dar-i genul de film în care investești două ore cu plăcere, fără pretenții mari. Merită privit.

"Femeia marcată" pornește de la o premisă interesantă, dar Ibáñez nu reușește să o exploateze pe deplin. Thrillerul se bazează în esență pe amnezia personajului principal, un artifici narativ care funcționează doar dacă spectatorului îi pasă cu adevărat cine e această femeie. Aici se simte o lipsă de investment emoțional, iar revelațiile din final par mai mult calculate decât organice. Tonul e inconsecvent. Oscilează între gravitate și o anumită superficialitate care undermineaza tensiunea. Actorii joacă solid, dar dialogi pun și nu au mult cu care să lucreze. Scene de investigație sunt doar funcționale, fără vreo creativitate regizorală. E un thriller care-ți consumă o oră și jumătate și pe care ți-l uiți relativ repede. Nici prost, nici bun, pur și simplu mediu.

Bun, deci am văzut "Mondialul lui Martín" și... nu știu, nu m-a lovit cum mă așteptam. Ideea e mișto, nu zic, filmul vorbește despre cum Mexicul a găzduit Mondialul din '86 și toată nebunea din spatele culiselor. Gabriel Ripstein a încercat să facă ceva ambiţios, dar undeva pe drum lucrurile s-au cam împiedicat. Scenele sunt ok, comedy-ul are momente, dar nu prea ţii pasul cu narativul. Se simte haotic, prea multe personaje și prea puțin timp să-ți pese de careva. E ca și cum ai mânca o pizza grozavă, dar e puțin prea mult și la urmă te-a plictisit. Jocurile actorilor sunt în regulă, istoricul e interesant dacă ești fan de fotbal, dar nu mă simt conectat emoțional la vreun personaj. Așteptam mai multă energie, mai multă pasiune mexicană, știi? E o ratare destul de amabil, dar în fine.

Am intrat în "Obsesia" cu emoții mixte și iubesc când un film mă surprinde. Curry Barker a reușit ceva greu de făcut, mai ales cu buget mic. Povestea dintre Bear și Nikki e dureroasă, sinceră. Acel sentiment al dragostei nespuse, al fricii de respingere, m-a atingat personal. Ce m-a fascinat cel mai mult e cum regizorul construiește tensiunea din această obsesie. Nu e doar un thriller cu efecte spectaculoase. E psiologic, meschin, plin de momente care te fac să simți disconfortul personajelor. Michael Johnston și Inde Navarrette au o chimie care te face să suferi împreună cu ei. Uneori ritmul scade ușor în partea a doua și aș fi vrut mai multă profunzime în anumite scene. Dar nu pot nega că filmul te ține concentrat și lasă urme. E diferit de ce vezi de obicei la horror-urile comerciale. Merită văzut, mai ales dacă te atrage psihologia personajelor. 4 din 5 pentru că e bun, dar nu perfect.

Acum o săptămână aș fi zis că e imposibil să fiu atât de emoționată de o adaptare He-Man, dar "Stăpânii universului" m-a luat complet prin surprindere. Nicholas Galitzine e absolut perfect în rolul ăsta, reușind să facă tranziția de la Adam slab și confuz la He-Man incredibil de convingător. Jared Leto ca Skeletor? Wow, serios, e unul dintre cei mai buni antagoniști pe care i-am văzut în ultimul timp. Ceea ce m-a încântat cu adevărat e că filmul nu uite de unde vine, dar nu se așteaptă nici să știi pe dinafară seria din copilărie. Acțiunile sunt spectaculoase fără să fie gratuite, iar personajele secundare ca Teela și Man-At-Arms au o profunzime care nu o așteptam. Travis Knight știe ce face cu o cameră. Da, povestea nu e ceva revoluționar, dar nu trebuie să fie. E pura dragoste pentru personaje, aventură și deja mi-e dor de Eternia. Mă-ntorc sigur o a doua oară.

Backrooms are weird territory. Intri într-un film care pare simplu la prima vedere, doar coridoare infinite și neliniștea de a fi pierdut, dar Kane Parsons aduce o profunzime pe care nu am așteptat-o. Filmul asta chiar mă gândesc la el și după visione, iar asta conteaza pentru mine. Partea vizuală e bună, acele holuri geometrice creeaza o atmosfera claustrofobică care te ține în loc. Dar sincer, mi s-a părut că la un moment dat repeta puțin aceeași imagine, iar tensiunea scade. Jocul de acting e solid, personajele reacționează cum ar fi normal dacă ar fi într-o situație absolut absurdă. Ceea ce m-a surprins e amestecul asta între horror psihologic și sci-fi. Nu e doar o fişă de frică, e ceva mai ciudat, mai dezorientat. Simți anxietate, dar și confuzie, și nu mereu filmul explică lucrurile. Nu e perfecțiune, clar. Unele momente se-ntinde prea mult, iar ending-ul nu-mi da prea multă satisfacție. Dar e un film care nu-l vei uita imediat. Merită șansă dacă îți plac horrorurile mai psihologice.

Mă, ce film ciudat și mișto totodată! "Substanța" e de-ala care te lasă cu gura căscată și nu știi bine dacă să râzi sau să te gândești serios la ce ai văzut. Demi Moore e senzațională în rol, joacă cu o vulnerabilitate pe care nu i-o știam, iar química ei cu Margaret Qualley e super interesantă. Coralie Fargeat nu face compromisuri cu povestea asta despre obsesia tinereții și frumuseții din lumea showbizului. Filmul e mai grotesc decât grozav, uneori chiar scapă de sub control, dar asta e cam ideea, nu? Vizualurile sunt oribil de frumoase și jenant de fiziologice pe alocuri, ți se frânge ceva din interior când privești anumite scene. Nu e ușor de digerat, sincer. Durează mult și sunt momente în care mă gândeam că putea fi mai scurt. Dar bossule, ideea e atât de crudă și sincere că greu să nu te afecteze. O recomand celor care vor ceva mai muuult decât un horror standard.

Mă, ce film serios! "Platforma" e unu dintre alea care te marchează și-n ziua asta mă gândesc la mesajul lui. Conceptul e brutal, sincer, o alegorie despre inegalitate care nu ți-o ascunde sub o tonă de zahăr. Pur și simplu o platformă cu mâncare care coboară, și cine-i sus mănâncă bine, cine-i jos... ghici. Violența e la maxim, nu zic nu. Uneori chiar simți că forțează nota prea mult, dar după gândesc că asta-i ideea, să te facă să simți disconfortul. Tensiunea crește constant și-ți ține mintea ocupată până la final. Regia e solida, poza și atmosfera sunt dark la punctul de ființă opresive. Actorii se descurcă bine și-ți capeți personajele, chiar dacă unii protagoniști nu sunt chiar simpatici. Doar că-i destul de greu de urmărit, nu-i un film chill de după mâncare. Dar dacă vrei ceva care să-ți dea de gândit și-să nu te mai ridici ușor de pe scaun, asta-i alegerea. Merită văzut, chiar dacă nu-i pentru toți.