Bāhubali rămâne o demonstrație impresionantă de ambițe cinematice, chiar dacă nu în toate momentele își atinge potențialul maxim. Rajamouli construiește un univers vizual bogat, cu secvențe de acțiune care te țin lipit de scaun și o mise en scène spectaculoasă. Problema e că uneori exuberanța vizuală eclipsează poveștile personajelor. Actoria e solidă, deși dialogurile pot fi cam lipsite de subtilitate în anumite scene cheie. Ceea ce funcționează cel mai bine e legătura între fraților rivali și complexitatea politică din spatele conflictului. Ceea ce mă dezamăgește e că tensiunea psihologică se pierde în tsunami-ul de efecte speciale și dansuri grandioase. E filmul pe care-l admiri pentru tehnica și curaj, nu neapărat pentru emoție brută. Perfect pentru o seară de acțiune pe ecran mare, dar rămâi cu senzația că ar fi putut fi ceva mai matur și mai concentrat.

Mie mi-a plăcut ideea de bază, dar trebuie să zic că filmul nu m-a ținut cu sufletul la gură cum mă așteptam. Povestea cu hoțul, agenta și detectivul avea potențial serios, dar execuția a fost puțin monotonă. Partea bună e că Bart Layton știe să construiască tensiune și dinamica între cei trei personaje e interesantă. Au momente în care chiar simți că jocul ăsta de macabru cat-and-mouse poate exploda oricând. Dar apoi filmul cade puțin, iar pacing-ul se duce pe apa sâmbetei în al doilea act. Bijuteriile și jafurile sunt filmate ok, dacă-mi cer sincer, nu e mare de lucru. M-am gândit oarecum la Heat, dar asta e o versiune mult mai ușor digerabilă, poate chiar prea mult. Finalul era cam previzibil și nu m-a luat prin surprindere cum speraseam. E un film decent pentru o duminică pluvioasă, nimic spectaculos. Merită 3 din 5 pentru că nu-ți plictisește total, dar nici nu te va marca.

Am urmărit acest documentar cu inima grea, dar simțeam că trebuie să-l văd până la capăt. Elizabeth Smart vorbește cu o deschidere rar întâlnită despre cei nouă luni de coșmar pe care i-a trăit, și nu pot decât să respect curajul ei. Benedict Sanderson nu cade în capcana dramatizării ieftine, ci lasă povestea să respire, să se desfășoare natural. Ceea ce m-a lovit cel mai tare e realitatea crud a evenimenului, material inedită care nu am mai văzut. Nu-i despre senzație, e despre a înțelege prin ochii ei. Găsesc doar mic minus că anumite secvențe curg prea lent, iar unele interviuri cu autorități putea fi mai profunde. Dar asta nu stinge din impactul emoțional al filmului. E documentar care te face să te gândești la forța uriașă a unor oameni. Recomand cu toată inima, deși e greu de digerat. Merge sigur între filmele care te schimbă.

Am iesit din "Iron Lung" cu sentimente amestecate, sincer. Filmul asta te pune intr-o claustrofobie absoluta din primele secunde, iar ideea unui ocean de sange pe o luna pustie e cu adevarat originala. Mark Fischbach face o treaba destul de buna, singur intr-un submarin, transmitand disperarea personajului cu mult talent. Dar, si asta ma doare sa spun, pana la un punct imi pasa prea mult de ceea ce se intampla "afara", iar filmul nu reuseste sa isi exploateze pe deplin potentialul. Monstrul, halucinariile, atmosfera densa a sangului... toate astea sunt cool, dar le apare prea pe fuga. Incepi sa te interesezi si gata, scena se sfarseste. E ca si cum regizorul a avut frica sa dea gas complet. Totusi, nu-l irosesc. Filmul merita vazut pentru curajul sau, pentru senzatia de izolare pe care o creeaza. Nu-i perfect, dar nu e nici pe departe generic. Asta conteaza.

Instinct Primar e genul de film care te îndeamnă să-ți reevaluezi ideile despre vacanța pe insula tropicală. Nu mai e vorba de piña colada și apusuri frumoase, ci de prieteni care se-ntâlnesc cu ceva cu mult mai rău decât un WiFi defect. Johannes Roberts știe cum să transforme un peisaj idilic într-o coșmară și-și dovedește asta aici. Suspansul se construiește treptat, iar când lucrurile se-ntâmplă, e brutal și real. Imaginile sunt bine cadrate, detaliile care-ar trebui să-ți dea răsfrângeri sunt filmul asta cum trebuie. E drept că la un moment dat personajele par să fie din categoria "hai să facem alegeri proaste" care te lasă să stropești popcornul de furie. Dar tocmai asta face filmul autentic, nu? Panicul și instinctele primare n-au chef de strategie Hollywood. Două ore care curge bine și te ține lipit de scaun. Nu-i perfect, dar-i greu să-l uiți după ce-l vezi. Merita vazut dacă ești în stare să digeri un horror fără scăpări prea confortabile.

"Călătoria lui Joe" e una din alea comedii care se lasă urmărită, dar nu te marcheaza. Tyler Perry revine cu formula lui clasică: un protagonist zgomotos, situații absurde și o morală didactică mascată în glume. Actoratul e solid, iar energia filmului nu-și pierde ritmul nici macar în jumătatea a doua, ceea ce e de apreciat. Problema e că mizele narative sunt minime. Transformarea adolescentului cade într-un pattern prea previzibil, iar conflictele se rezolva prea ușor, fără tensiune adevărata. Dialogue bune, clar, dar repetitive. Am simțit că film-ul îmi explica morala mai mult decât mi-o lăsa să o descoper. E entretinemant decent pentru o seara, cu momente care-ti scap un zâmbet. Nu e dezamăgitor, dar nici nu las-a gândurilor pe care să le duci mai departe după ce ți s-a dus ecranul la neagra.

Conceptul e ingenios, nu mă pot îndoi de asta. Un film care conectează viața unui personaj ordinar din America de provincie cu distrugerea unui oraș de pe cealaltă parte a lumii, prin mecanisme pe care regizorul Nacho Vigalondo nu se grăbește să explice. Anne Hathaway delivers o interpretare plină de vulnerabilitate, și există momente în care tensiunea între absurd și drama funcționează bine. Problema e că filmul nu decide cu claritate ce vrea să fie. Se avântă între comedie neagră și thriller psihologic, dar nimic nu se cristalizează cu adevărat. A doua jumătate pierde din ritm, iar unele alegeri narrative par improvizate mai mult decât deliberate. Ai senzația că Vigalondo are o idee genială, dar nu o execută cu suficientă coeziune pentru a-i da forța deplină. E de văzut dacă iți place experimentul, dar cred că merită o vizionare. Nu-i un film perfect, dar nici plictisitor.

Am ieșit din sală cu o stare grea, în sensul bun. Filmul asta urmărește cum Charles Dickens a scris "A Christmas Carol" și, sincer, m-a surprins cât de emoționant poate fi povestea din spatele unei povestii. Brendan Fraser e extraordinar în rolul lui Dickens, transmite această frustrare și disperare a unui om care se zbate cu propriile demoni. Scena finală m-a lovit cu putere, când înțelegi cât de mult a turnat el din viața sa în acel text memorabil. Partea dramatică funcționează foarte bine, dar uneori comediile sunt prea ușoare și nu prea îmbrățișează tonul grav al filmului. Nu e perfect, dar e sincer și plin de iubire pentru literatura clasică. Mi-a plăcut că arată cum cuvintele unui om pot schimba generații de oameni. Nu e filmul care te loveștile "Shawshank Redemption", dar merită văzut.

"Marele potop" e un film SF ambițios care pornește de la o premisă fascinantă: o apocalipsă în timp real, observată dintr-un apartament inundat. Problema e că regizorul Kim병우 nu reușește să transforme ideea în ceva cu adevărat coeziv. Acțiunea se simte constrânsă în acest spațiu claustrofob, iar tensiunea dramatică nu se construiește organic ci mai degrabă pe salturi abrupte de la emoție la emoție. Din punct de vedere vizual, filmul are momente impresionante cu apele invadând peisajul urban, dar regia tinde să se piardă în detalii și să uite să susțină ritmul narativ. Actorii fac efort, îndeosebi în scenele de interacțiune directă, dar și actoria ajunge să sufere din cauza unui script fragmentat. Ce mă dezamăgește cel mai mult e că ar fi putut fi ceva măcar memorabil din punct de vedere conceptual. În schimb, rămâi cu o experiență neomogenă, ceva între disaster spectacle și dramă intimistă, fără a fi pe deplin niciunul din cele două. Nu-ți e rău că l-ai urmărit, dar nici nu te grăbești să-l recomand.

Bun, deci Avatar 4 e cam pe la jumătate cu mine. Vizual e o nebunie, Cameron-ul știe ce face cu acele efecte speciale, 3D-ul te bagă direct în Pandora și chiar merită să-l vezi așa. Dar toată frumusețea asta tehnică nu salvează un scenariu care se simte puțin forțat, sincer. Ideea cu tribul din deșert e interesantă, Varang pare o antagonistă potrivnică, dar filmul tot nu-mi dă senzația că spune ceva nou despre imperialism și colonizare. Parcă tot aceleași lucruri se tot repetă din primele filme. Jake și Neytiri sunt buni în rolurile lor, actorii fac treaba, și da, personajele feminine sunt bine scrise și au putere, asta apreciez. Problema e că după 3 ore, ies din cinema și mă gândesc mai mult la cât de tare arăta decât la ce-am simțit. Filmul e solid din punct de vedere tehnic, dar creativ se-ntoarce în cerc. E divertisment de calitate, asta sigur, dar dacă mergi așteptând-te la o poveste cu adevărat profundă, pun pariu că vei fi puțin dezamăgit.