Hopperi e o surpriză plăcută într-o perioadă în care Pixar a avut mai mult variabilă. Conceptul de a "sări" conștiința umană în animale-roboți sună cam ciudat pe hârtie, dar filmul reușește să-l transforme într-o premisă cu adevărat captivantă. Mabel e un personaj care chiar crește pe parcurs, iar interacțiunile ei cu animalele au uneori momente de umor genu'. Ritmul narativ e solid, deși în act doi simți că scenaristul se cam chinuie cu conflictul principal. Din punct de vedere tehnic, animația e cristalină, iar detaliile din mediul natural sunt impresionante. E clar că Chong s-a gândit serios la wildlife și ecosisteme. Nu-i un masterpiece, dar deschide conversații ușor mai profunde decât de obicei pentru o animație family. Recomand cu plăcere.

Am intrat în cinema cu o emoție ciudată. După șase filme, Sidney Prescott nu merita să se întoarcă în această poveste. Dar Kevin Williamson a reușit să mă uite, măcar parțial. Filmul nu e plin de inventivitate, asta e sigur. Scenele cu crime se simțin obosite, de parcă am mai văzut toate trucurile astea. Totuși, tensiunea dintre Sidney și fiica ei m-a ținut în șirag. Relația asta fractură și pericol constant au fost chiar emotive reale, nu doar sperieturi ieftine. Neve Campbell arată obosită, și asta nu e neapărat un lucru rău. Personajul ei suferă cu adevărat, și asta se vede. Am simțit răscoleala ei, frica pentru fiica ei. Asta m-a salvat filmul de la o notă mai mică. Sunt frustrată că seria asta s-a zbătut. Avea potențial să se încheie cu demnitate, dar 4 din 5 stele e cât merită pentru eforturile emoționale autentice din mijlocul unui scenariu care se tot repetă. Nu e prost, pur și simplu nu mai e suficient de bun.

Băi, Sam Raimi se întâmplă să revină la rădăcinile lui, iar rezultatul e o amestecătură ciudată de horror, comedie și... well, mai mult haos decât jurisprudență. McAdams și O'Brien se poartă de parcă joacă într-o competiție de cine poate fi mai ciudat pe o insulă pustie, și sincer, asta merge cam jumătate din timp. Partea cu gore-ul e prezentă, da, Raimi nu și-a pierdut mâna de a face lucrurile să fie groaznice și hazliu în același timp. Dar după vreo jumătate de oră, mișcările devin previzibile, iar gluma cu "trebui-să-ne-înțelegem-ca-să-supraviețuim" se simte mai plană decât un sandviș uitat în soare. E treaba bună pentru o seară când vrei ceva diferit, plin de energie și cu suficient sânge pe ecran ca să nu plângi că ai pierdut vremea. Nu-i un masterpiece, dar nici nu-ți distruge seara. Raimi mai are cateva ași în mânecă, doar că de data asta nu-i suficieni pentru un grand slam.

Am intrat în sala cu așteptări mari, dar filmul m-a surprins pe jumătate. Paola Cortellesi delivers o performanță sinceră în rolul Deliei, o femeie care se chinuie sub greutatea unui mariaj abuziv în perioada postbelică. Unele momente sunt cu adevărat emoționante, în special când personajul găsește mici act de rezistență în rutina zilnică. Totuși, mixul ăsta între dramă și comedie m-a dezorientat uneori. Genul nu se lipește perfect, iar unele scene dure cad brusc în umor care nu mi-a ieșit din tot. E ca și cum filmul nu știe pe ce picior să stea. Tehnica cinematografică e frumoasă, cu acele tonuri calde ale anilor patruzeci-cincizeci care-ți zboară gândul la neorealismul italian. Mesajul e important și merită spus, dar execuția ar fi putut fi mai precisă. Nu m-a marcat atât cât sper, deși raman cu o senzație ciudată în piept după final.

Am privit "Vântul se ridică" cu așteptări mari, dar filmul m-a dezamăgit parțial. Miyazaki construiește o istorie frumoasă despre Jiro, designerul de avioane, dar ritmul e atât de lent că te pierzi în detalii. Animația e impecabilă, desigur, iar paleta de culori transmite melancolia perioadei interbelice foarte bine. Problema e că filmul se simte mai mult ca o meditație lungă decât o narație cu adevărat captivantă. Relația cu Naoko e romantică pe hârtie, dar ar fi beneficiat de mai multă chimie între personaje. Regizorul se lasă prea mult în abstractizări visuale când ar trebui să aprofundeze conflictele interne. Nu-i un film rău, dar nici nu justifică pe deplin reputația Miyazaki. E pentru cinefili care apreciază ritm lent și contemplare vizuală, nu pentru cine caută o poveste cu ritm clar.

Apollo 11 e un documentar care te imersează complet în tensiunea misiunii din '69, meritat. Materialele de arhivă sunt într-adevăr spectaculoase, iar Miller știe cum să le monteze ca într-un thriller, nu într-un manual de istorie. Tehnic vorbind, e impecabil: filmul curg ușor, sonorizarea e decisiv pentru drama accumul, și simți într-adevăr cum se îmbarcă echipa pentru o misiune cu o rată foarte reală de eșec. Dar, sincer, după primii 40 de minute începi să simți o anumită repetitivitate. Știi unde merge, procedurile se prelungesc, iar lipsa unei perspective critice sau a unor întrebări mai adânci asupra impactului acestei zboruri mă-a dezamăgit ușor. E mai mult un exercițiu estetic al arhivei decât o explorare cu adevărat insightful. Totuși, dacă iubești istoria spațialului sau pur și simplu vrei o experință vizuală de calitate despre uno dintre momentele decisive ale omenirii, merită să îl vezi. Doar nu mă aștepți să te schimbe viziunea asupra ceva.

Humint e ca o relație complicată cu un coleg de muncă: promițător la început, dramatic la sfârșit, dar cu momente de tediază în mijloc care te fac să-ți întrebi de ce nu îți faci treaba. Serios vorbind, regizorul Ryu Seung-won a turnat câteva scene de acțiune cu o finețe rară, iar duelul intelectual dintre agentul sud-coreean și omologul său nord-coreean e suficient de intrigant pentru a te ține lipit de scaun. Problema? Între acele momente spectaculoase se întinde o dramă spionesstă care nu e nici pe departe atât de grăbită pe cât ar trebui. Ajungi să-ți faci socoteala pentru mine și să mănânci popcorn din rason mai degrabă decât din tensiune. Dar iartă-mă, pentru că când filmul accelerează din nou, mă reiau. E o aventură cinematică cu bune și rele în proporții aproape egale, exact genul care merită o seară în care ești pregătit pentru roșii și pentru pauze contemplative.

Wirkola reușește ceea ce puțini regizorii îndrăznesc: un thriller de supraviețuire care nu se pierde în special effects gratuite. "Natură prădătoare" e o lecție de simplitate și tensiune. Uraganul și rechinii nu sunt spectacol, ci o problemă cu care trebuie să te confrunți, moment după moment. Ce m-a surprins e focusul pe caractere. În timp ce apa crește și pericolul se apropie, vedem cum oamenii obișnuiți se transformă sub presiune. Actorii joacă cu o ușurință care arată o distribuție bine direcționată. Structura narativă e strânsă, fără scene de umplutură, și asta e o forță, nu o limitare. Cinematografia capturează groaza unui dezastru real, iar designul sunetului te-n spate constant. Nu-i film de acasă, e ceva pe care trebuie să-l vezi pe ecranul mare. O pe care o recomand fără ezitare.

Omul-Păianjen reușește să mixeze spectaculul cu emoție, deși nu întotdeauna cu echilibru perfect. Tom Holland dă o prestație solida, capturând vulnerabilitatea lui Peter Parker într-un mod care te face să te apropii de personaj. Regizorul Jon Watts construiește tensiune în primele două acte, dar al treilea devine ușor prea încărcat, sacrificând finețea pentru momente de fanservice. Ceea ce funcționează cu adevărat e dualitatea dintre dorința Peter de a-și proteja cei dragi și consecințele dezastruoase ale acestei incercări. Actiunile sunt bine coreografiate, iar Danny Elfman da o coloană sonoră care subliniază dramaturgia. Totuși, filmul suferă de o anumită neliniaritate în tonul narativ. Trecerile de la comedie la drama serioasă sunt abrupte, iar unele explicații științifice par forțate. E un film care merită văzut, mai ales dacă urmărești franciza. Nu e perfect, dar oscilațiile emoționale îți lasă ceva de gândit după final. Doar că nu merita toată agitația din jurul lui.

Am urmărit concertul BTS de pe Arirang și sincer, m'a luat pe neașteptate emoția. Știu că nu sunt fan super dedicat, dar ce au livrat acești băieți pe scenă e de-a dreptul infectious. Energie, sincronizare perfectă, iar Hamish Hamilton a reușit să capteze magia momentului fără să forțeze prea mult cu efectele cinematice. Ceea ce m'a deranjat puțin e că unele secvențe sunt prea repetitive din punct de vedere al cadrării, iar la momente simte că lipsește intimitate. Nu e la nivelul unor documentare muzicale mai inteligente pe care le-am văzut, dar nici nu cade în capcana de a deveni prea comercial și gol. Piesa finală m'a emoționat, trebuie să recunosc. Asta e concertul pe care îl merită fanii lor. Pentru mine, funcționează ca experiență, chiar dacă nu-mi schimbă perspectiva asupra trupei.