"The Square" e un documentar care te pune în inima Piața Tahrir, cu o directă și brutală pe care rar o întâlnești în filmele de actualitate. Jehane Noujaim filmează revoluția egipteană cu o implicare emoțională evidentă, urmărind mai mulți activiști pe parcursul celor trei ani de convulsii politice. Ce funcționează extraordinar de bine e modul în care structura filmului reflectă haosul real, promisiunile sparte și dezamăgirile succesive ale mișcării. Tehnic, nu e mereu perfect. Unele secvențe se lungesc, iar trecerea de la euforia inițială la deznădejdea finală e cam fără finețe. Însă asta e și puterea filmului, cumva. Nu te lasă să te retragă emoțional. O recomand celor interesați de filmul politic serios, deși avertizez că e greu de digerat.

Am urmărit Ed Wood cu inima în gură și nu m-am putut abține să nu râd și să mă emoționez în același timp. Tim Burton a reușit să facă ceva rar: o comedie care-ți ia glas. Povestea lui Edward Wood nu e doar despre filmele de proastă calitate, e despre un om care și-a urmat visurile cu o sinceritate zdrobitoare, indiferent de cât de ciudate erau. Johnny Depp e pur și simplu minunat în rolul ăsta. Transmite toată pasiunea și vulnerabilitatea personajului cu o grație pe care nu o așteptam. Dar ceea ce m-a emoționat cu adevărat e prietenia cu Bela Lugosi a lui Martin Landau. Acele scene sunt atât de tandre, atât de triste, încât mi s-a strâns în piept. Filmul are umor absurd, dar și o melancolie care te lovește în plex. Nu e perfect, unele secvențe se-ntind un pic prea mult, dar autenticitatea e aici peste tot. E o celebrare ciudată a creației și a acceptării, a iubirii pentru cine ești într-adevăr. M-a lăsat cu un sentiment ciudat și frumos în același timp. Recomand cu inima.

Am intrat în sală cu așteptări mici, sincer. Filmele romantice de comedie din ziua de azi mă dezamăgesc des, dar asta m-a surprins plăcut. Jennifer Lopez și Brett Goldstein au o chimie care te face să crezi în ei, chiar dacă premisa inițială e puțin forțată. Scenele de flirt la birou mi-au amintit de clima din "Notoriously Charming", dar cu mai multă mișto și spontaneitate. Partea cu haosul din jurul relației secrete e ce mi-a plăcut cel mai mult. Riscurile pe care și le iau sunt reale și tensiunea asta face filmul mai interesant decât o simplă poveste de dragoste. Au fost momente în care m-am simțit cu adevărat pentru ei, nu doar să mă gândesc "păi, normal că se întâmplă asta". Nu-i perfect, desigur. Unele glume nu mi-au intrat și finalul e cam previzibil. Dar pentru o seară chill la cinema, te distrează și te face să te gândești puțin la risc și pasiune. Merită văzut, nu-l regret.

E greu să nu te lași sedus de acest film, chiar dacă la prima vedere pare o comedie ușoară despre moda. David Frankel reușește ceva mai greu decât ar părea: transformă o poveste de initiere într-o meditație subtilă despre compromisuri și ambiție. Meryl Streep e, desigur, excepțională ca Miranda Priestly. Fiecare privire, fiecare pauză în dialog funcționează perfect, iar scenele ei devin o masterclass de acting prin simplitate. Dar ce m-a surprins e că Anne Hathaway nu se pierde în umbra acesteia. Evoluția Andyei de la fată pierdută la asistentă impecabilă e credibilă și dureroasă. Partea care mă ține înapoi de 5 stele e că uneori scenenografia și montajul tind spre excesul estetic, iar unele personaje secundare sunt mai mult accesori decât oameni. Totuși, filmul vorbește despre identitate și prețul succesului într-un mod care îți rămâne în gând. Nu e doar un film despre haine, chiar dacă ar vrea cineva să creadă asta.

Nu mă înțelegeți greșit, ideea e interesantă: Matrix-ul ca construct de control, realitatea ca iluzie. Conceptual, promisiunea e mare. Dar în practică, filmul se simte dated și forțat. Keanu Reeves parcă joacă în slow-motion, cu expresia unui om care tocmai a descoperit butonul greșit la cafetieră. Dialogurile sunt rigide, pline de monologuri pseudo-filozofice care sună mai mult la manifest decât la conversație organică. Morpheus (Laurence Fishburne) încearcă să salveze scena, dar nici el nu poate face mult cu textul ăsta. Secvențele de acțiune sunt ok, să zic, dar dependența de efecte speciale (pentru epocă, clar impresionante) nu compensează lipsa unei structuri narrative solide. Poveștile SF mai bune stiu să integreze ideile în narație, nu să le lectureze. Asta pare mai mult predicare în decor futurist. Am o preocupare și cu perspectiva de gen a regizoarei, care se simte pe alocuri incongruă cu tonul hyper-masculin al filmului, o tensiune nerezolvată. E un film cu probleme, pe care mulți îl consideră cult din nostalgie, cred. Mie mi-a lăsat gust de ratat.

Am stat cu inima-n gură când am văzut trailerul, sincer. He-Man din copilărie mi-a lăsat amintiri prea frumoase și aveam frică că va fi dezamăgitor. Ei bine, nu-i dezamăgitor, dar nici nu-i ala. Nicholas Galitzine e solid în rolul lui Adam, iar transformarea lui în He-Man are o forță vizuală care te lovește-n piept. Scenele de luptă sunt distractive, efectele speciale pe Eternia-i făcute decent. Jared Leto ca Skeletor e... interesant? Încearcă ceva diferit, dar mă gândesc că Alan Rickman rămâne regele acestui rol. Problema e că povestea nu uimește. E într-un fel prea lineară, prea plictisitoare pe alocuri. Așteptam mai multă complexitate, mai mult drama emoțională. Teela și Duncan sunt ok, dar nu-i simțeam personajele cum aș fi vrut. E un film de divertisment pe care-l pot recomanda celor care vor nostalgie și bătaie bună. Nu-i o capodoperă, dar nici nu-i pierdere de timp. Trei și jumătate e nota corectă pentru mine.

Laura Chiossone reușește să facă din "Un loc unde nu poți fi burlac" mai mult decât o simplă comedie romantică. Filmul se lasă purtat ușor de magia acelui orășel toscan, dar adevărata forță vine din complexitatea personajului Elisei. Actriță joacă cu subtilitate conflictul interior al unei femei care a construit o viață independentă și se teme să o riște din nou. Scenele dintre Elisa și Michele au o chimie naturală, fără a cădea în clicheele habituale ale genului. Povestea nu surprinde cu turnuri de intriga spectaculoasă, dar asta nu e neapărat un defect. Ritmul deliberat permite personajelor să se dezvolte organic. Oarecum asemeni filmelor de Luca Guadagnino, cinematografia captează peisajul italian ca personaj în sine. Finalul e onest și nu forțat, chiar dacă poate să pară previzibil. Punctul slab rămâne pacing-ul din actul doi, care s-ar fi putut tivi mai dens. Totuși, pentru o producție care mizează pe emoție și intimitate, filmul deliver-ează solid pe ambele fronturi.

Am urmărit-o dintr-o șezare și am rămas cu stomacul strâns. "Accident sau crimă?" nu e filmul tipic de documentar despre crime care te ține agățat doar de senzație. Aici, tensiunea vine din nevoia de a înțelege cum o adolescentă poate face ceva atât de monstruos. Mărturisirile părinților sunt cu adevărat devastatoare. Vezi cum încearcă să explice inexplicabilul, iar asta te lovește mai tare decât oricare dramatic. Filmul nu se ascunde după speculații, ci merge direct la esență. Da, sunt momente în care simt că ar putea aprofunda mai mult anumite aspecte, și durează doar 90 de minute, deci ceva lipsește. Dar tocmai asta e bun. Nu-ți mai cere ție să digeri zile de informatii inutile. Ce m-a marcat cel mai mult e cum regizorul Johnson relevă treptat adevărul din detalii aparent mărunte. Nu e exploatare plată. E investigație reală. Sigur că nu-i perfect, dar e greu să-l uiți. Merită definitely văzut.

Proiectul ăsta e genul de film care te face să zâmbești urat la ecran, gen când profesorul tău de fizică explică de ce nu funcționează perpetuum mobile-ul tău și tu realizezi că ai pierdut vremea. Ryan Gosling joacă rolul cu acea tandruțe știrbă care funcționează, și e clar că omul s-a gândit "cine mai vrea să salveze Pământul dacă pot să zic glume pe o navă spațială". Istoria e divertisantă, nu mă-ntâlnesc cu plictiseală. Cinematografia e frumoasă în sensul în care și cer ploios e frumos, dar nu te face să-ți lipsească visul până la sfârșit. Phil Lord știe să toacă o manevră SF plină de umor și sentimente, doar că ceva lipsește. Poate lipsea acel scâncet emoțional în care să simți că Pământul-i într-adevăr pericol, nu doar un backdrop convenabil. E un film care-ți face bine după o zi nasoală. Nu te schimbă viața, dar nici nu-ți-o strică. Recomandat pentru o seară lazy cu popcorn și așteptări moderate.

Guy Ritchie face din fiecare film acțiune o mică operă de branding personal, și "Misiune la limită" e proba vie. Scenele de jaf sunt orchestrate cu precizia unui ceas elvețian, iar dialogurile au acel ritm jucăuș pe care doar el știe să-l servească. Echipa de agenți funcționează mai bine decât am așteptat inițial, cu chimie care nu cade într-o banalizare generică. Însă sincer, la jumătatea filmului simți că povestea se repetă puțin pe sine, ca și cum regizorul și-ar fi spus "bun, am pus strategie și stil, ce mai fac?". Deopotul rămâne într-ușor cartonic, nu doar malefic ci mai degrabă... predictibil. Ceea ce salv filmul e execuția vibranta și ritmul care nu te plictisește. E cinematică ușoară, fără pretenții intellectuale, exact ceea ce vrei într-o vineri seara. Nu-i "Ocean's Eleven" de referință, dar nici nu-i "Un film de acțiune random cu bugetul imens". E solid, e distractiv, și asta conteaza.